Un preot de deasupra politicii

Interviu cu părintele
Sergiu Aga, paroh al Bisericii „Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului” din Orhei

 

— Noua Biserică de la Orhei poartă Hramul „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului”. Cine a fost acest Sfânt?

— L-am cunoscut pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului după ce comunitatea religioasă a fost înregistrată, însă cu un alt nume, greşit: Sfântul Vasile de la Brazi. Probabil, în dorinţa nestăvilită a orheienilor de a avea o biserică a neamului, oblăduită de Mitropolia Basarabiei, s-a făcut o confuzie între stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, şi ierarhul Teodosie, de la Brazi, canonizaţi, de altfel, la aceeaşi dată de către Biserica Ortodoxă Română. S-au făcut schimbările necesare în actele de înregistrare, astfel încât să-l cinstim după cuviinţă pe patronul spiritual al bisericii noastre. Cine a fost? Un călugăr rus care a emigrat prin părţile Vrancei în timpul reformelor ţarului Petru cel Mare, dar şi al persecuţiilor uniate din Ucraina. Ajungând în Ţara Românească, probabil în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, a întemeiat mai multe obşti călugăreşti, adunând în jurul său ucenici ardeleni, munteni, moldoveni şi ruşi, care au trăit în desăvârşită dragoste şi bună rânduială. În acest sens am putea spune că Sfântul Vasile de la Poiana Mărului ne este un exemplu demn de urmat, mai ales în condiţiile de azi, când migraţia rânduieşte convieţuirea mai multor naţiuni într-o singură ţară.

— Cine şi cum a ales locul pentru Biserică?

— Răspunsul este cât se poate de simplu: Dumnezeu, pentru că în condiţiile unei guvernări potrivnice Mitropoliei Basarabiei, dar şi a învrăjbirii semănate de unii clerici pro-ruşi din Orhei, s-a reuşit dobândirea celui mai bun teren, din punct de vedere demografic şi geografic, pentru construcţia unei biserici. Aici e clar: a fost doar Pronie Divină!

— Cum a fost să zidiţi această Biserică? Povestiţi-ne nişte episoade mai importante…

— De la început ne-a fost mai greu, mulţi au încercat să zădărnicească eforturile noastre prin forme birocratice interminabile, duse până la limita absurdului. S-au mai adăugat probleme legate de o parte din pământ, acaparat abuziv de un vecin. Ne-am luptat prin instanţe timp de doi ani, ajungând până la Curtea Supremă de Justiţie. Nu am avut bani de avocaţi sau jurişti, ci doar ajutor de la Domnul, iar acest fapt ne-a făcut să reuşim. Mai târziu, după ce am început a construi efectiv biserica, ne-a fost mai uşor. Şi oameni s-au adunat mai mulţi, şi autorităţile ne-au devenit prietenoase, astfel încât astăzi suntem mulţi şi puternici, iar cei care odinioară încercau să ne discrediteze conştientizează pe deplin faptul că tot ce aruncă în noi se întoarce ca un bumerang împotriva lor înşişi.

— E pe sfârşite Postul Paştelui. Taina mărturisirii este una sfântă, totuşi ce v-a uimit, v-a durut, v-a îngrijorat cel mai mult din cele mărturisite de creştini?

— Din păcate, astăzi asistăm la multe provocări şi ispite ce vizează familia. Dacă ar fi să ne uităm în societate dintr-un unghi al moralităţii şi al credinţei, vom observa că numeroase forţe încearcă să dezbine familia. Şi în Spovedanie am observat acest lucru migraţia, patimile alcoolului, violenţa, adulterul sunt principalele cauze ale destrămării familiilor. Iar de aici: copii fără grija părinţilor care trăiesc în libertinaj de la o vârstă fragedă, depresii ce aduc la stări pe care soţii nu le pot controla, ură, ceartă, bătăi şi multe altele. De unde toate acestea? De la faptul că nu-L includem pe Dumnezeu în viaţa noastră şi nu-L facem părtaş judecăţilor şi acţiunilor noastre. Este adevărat că viaţa de familie nu este una uşoară, chiar şi pentru creştinii practicanţi, implică responsabilităţi şi o luptă continuă cu patimile în folosul vieţii în comun.

— Un preot tânăr înseamnă şi mai mulţi enoriaşi tineri, care păşesc pragul Bisericii?

— Nu este o regulă. Cunosc mulţi preoţi în vârstă, înconjuraţi de tineri care doresc să absoarbă din experienţa şi din trăirile lor. Fiecare vârstă îşi are propriile avantaje şi cred că acest aspect ţine în mod special de fiecare persoană în parte.

— Vin sau nu şi atei la Biserică? Cum e să discutaţi cu un ateu?

— Într-o societate post-comunistă, în care propaganda ateist-leninistă era o prioritate educaţională, este imposibil să nu întâlneşti oameni ce se declară atei. Am cunoştinţe destul de apropiate care neagă existenţa lui Dumnezeu şi recunosc că este uneori chiar o provocare să discuţi cu ei pe teme religioase, pentru că argumentele existenţei lui Dumnezeu trebuie să fie exclusiv raţionale. Respect însă faptul că aceşti oameni sunt sinceri şi nu au scopuri ascunse, cum s-ar întâmpla, bunăoară, într-o discuţie purtată cu unii neoprotestanţi zeloşi, puşi pe fapte prozelitiste.

— Ce diferenţe există între un credincios şi un necredincios?

— Un necredincios crede în viaţa de până la mormânt, iar un credincios crede în viaţa de dincolo de mormânt.

— Când, cum şi de ce aţi decis să fiţi preot?

— A fost un curs firesc. De mic copil am fost pălămar la biserica din sat, a urmat apoi seminarul, facultatea şi masterul în teologie. Din pruncie imitam cântarea bisericească şi ziceam tuturor că voi fi „popă”. Este adevărat că mi-ar fi plăcut să fiu şi doctor, însă Dumnezeu a avut alt plan cu mine.

— Cum vă mai împăcaţi cu poezia?

— Nu am fost un poet, ci doar un scriitor de versuri şi descriu această perioadă la trecut, pentru că nu o mai practic decât ocazional. Mi-a plăcut să scriu în timpul seminarului şi la facultate. Eram un tânăr ca toţi ceilalţi, într-o căutare filozofică a propriului „ego”. S-au şi publicat câteva într-o revistă din Ţară, însă majoritatea, nu foarte multe, au rămas într-un caiet pierdut pe undeva…

— Ministerul Justiţiei a înregistrat o structură religioasă numită „Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit”. Ce impact a avut acest fapt asupra enoriaşilor de la Orhei ai Mitropoliei Basarabiei?

— Ne-a întărit. Singurul scop al iniţiatorilor acestui proiect a fost de a dezbina Mitropolia Basarabiei, însă efectul a fost invers.

— Ce credeţi despre implicarea preoţilor în politică?

— Preotul este un lider şi un formator de opinie. El trebuie să ia atitudine în orice problemă a comunităţii de ordin social, moral, cultural, educaţional, dar nu şi politic. Preotul trebuie să fie deasupra politicii, să nu lase Biserica să fie folosită de un grup aparte, în cazul de faţă, politic. Preotul relaţionează cu toţi sau doar cu o persoană, nu cu grupuri separate ce se învrăjbesc reciproc, căci anume asta fac partidele: instigă la ură şi la discriminare. Pe de altă parte, preotul trebuie să fie foarte atent cu persoanele din partide, care vor trebui tratate cu respectul ce i se cuvine oricărui creştin, încercând să vadă în acestea nu nişte exponente partinice, ci nişte enoriaşi din cadrul Bisericii.

— Căsătorie vs concubinaj, e o temă pe care o discutaţi cu tinerii. Cum reacţionează astăzi tinerii la cele vorbite în cadrul unor astfel de dezbateri?

— Este un pic confuză pentru ei ideea că Biserica vrea să le vorbească deschis, pe înţelesul lor, despre probleme intime, pe care de multe ori nu le vorbesc nici cu părinţii. Chiar dacă ni s-ar părea că tinerii de astăzi nu-şi mai pun probleme legate de feciorie înainte de căsătorie sau de fidelitate în cadrul ei, să ştiţi că nu e aşa. Mulţi dintre tinerii de azi păstrează, după credinţă sau intuitiv, valorile morale, lăsate de bunicii noştri. Este adevărat că trec printr-o luptă grea, încercând să păstreze aceste idealuri, şi de aceea adresează multe întrebări în cadrul unor asemenea întruniri, pe care le consider o prioritate misionară pentru toate comunităţile de creştini ortodocşi.

— Cum tratează Biserica divorţurile?

— Voi ţine să întăresc ideea că sunt nişte flagele ale societăţii şi un pericol real pentru integritatea acesteia. Este îngrijorător faptul că numărul divorţurilor creşte continuu, iar Biserica îşi propune să stăvilească acest fenomen grav.

— Povestiţi-ne despre familia dvs.

— Soţia mea este din Maramureş şi avem o fiică de 4 ani.

— Ce faceţi atunci când aveţi timp?

— Visez la multe legate de biserică, proiecte sociale, oportunităţi, uneori şi la sufletul meu. Îmi place să fac sport. Joc cu drag un handbal, un fotbal sau, pur şi simplu, fac o plimbare. Îmi place să merg la munte.

— De obicei, omul ajunge la credinţă atunci când e încărcat de probleme. Ce poate face Biserica pentru cei nefericiţi, pentru săraci, pentru cei flămânzi, pentru oamenii care şi-au pierdut un om apropiat sau au pe cineva închis în temniţe?

— Aşa e, cel mai des oamenii ajung să-şi recapete credinţa atunci când se pomenesc în împrejurări nefericite. Şi aici ne vine gândul: oare acestea nu ne sunt date nouă cu un anumit scop? Unii înţeleg mesajul de Sus şi se pocăiesc, ajungând inevitabil la Biserică. Iar aici, biserica, cu înţeles de comunitate şi preoţime, este chemată să le întindă o mână de ajutor celor ajunşi în suferinţă. Aşa s-a întâmplat dintotdeauna, creştinismul este prin excelenţă o religie a filantropiei, în care suntem chemaţi să-i ajutăm pe toţi cei necăjiţi, care ne cer ajutor în Numele Domnului: „flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Faptele bune sunt o condiţie clară pentru mântuire, căci, zice Sfântul Apostol Iacov: „Credinţa fără fapte moartă e”. Peste tot în Noul Testament ni se vorbeşte despre iubirea de semeni, fapt pentru care cei necăjiţi reprezintă pentru noi un mijloc de mântuire. Ne ajutăm pe noi ajutându-i pe ceilalţi.

Ar mai fi un subiect pe care aş vrea să-l ating aici: Biserica Ortodoxă a trecut în ultima sută de ani printr-o perioadă foarte grea, în care năzuinţa ei firească a fost cea de a rezista, însă o mare parte din tradiţia ei filantropică s-a pierdut, în mod special pentru faptul că a fost despuiată de resursele şi patrimoniul prin care odinioară era primul actor social din comunitate.

— Ce poate face Biserica pentru cei ajunşi în suferinţă?

— Putem face multe pentru cei în suferinţă: în primul rând, să ne rugăm pentru ei, dacă vom da la o parte rugăciunea, riscăm să transformăm Biserica într-o instituţie caritabilă, fără seva credinţei, un pericol sesizat din plin de Biserică în Apus. După aceea, omul vine la Biserică nu neapărat după vreo soluţie materială, pentru el este de ajuns să fie ascultat. Este foarte important ca preotul să te asculte. Prin el, la Sfânta Spovedanie, dobândim de la Dumnezeu iertare de păcate. Şi pentru ceilalţi la fel, pe lângă pâinea pe care o putem împărţi cu cei în lipsuri, mai putem să ne oferim pe noi, prezenţa noastră în spitale, închisori sau oriunde.

— În presă au apărut dezvăluiri despre unii preoţi care hrănesc porcii cu pâinea din pomenile creştinilor. Ce credeţi despre astfel de cazuri?

— O să-mi permit să fac o remarcă: mass-media de azi e într-o goană nebună după senzaţional. Iar senzaţionalul, din păcate, este identificat doar în cazul unor evenimente sau situaţi negative. De multe ori am cerut suportul unor televiziuni sau ziare întru promovarea unor activităţi sociale, misionare sau culturale şi nu s-au arătat interesate. Cât priveşte acuzele, denigrările sau prejudicierea imaginii clericilor şi a Bisericii în general, mass-media e „prezentă la datorie”. „Cine are urechi de auzit să audă”: există forţe potrivnice credinţei, iar presa de multe ori le face jocul. Poate şi există cineva care dă pâinea ce o primeşte la porci, nu zic nu, şi, bineînţeles, e păcat să nu oferi această pâine celor înfometaţi. Este greu să-ţi închipui cum o bătrână dă ultimii bănuţi pe un colac ce ajunge în treuca porcului, în timp ce foarte mulţi oameni suferă de foame…

— Cum sunt taxele de botez, cununie, înmormântare la Biserica „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului”?

— Nu avem nicio taxă şi nu cred că se justifică în Biserică aşa ceva. Nu putem să dăm preţ la ceea ce este de nepreţuit! Poate cineva să cuantifice cât de intensă a fost rugăciunea vreunui preot, sau poate cineva să preţuiască Sfintele Taine? Atunci de ce trebuie să ne transformăm în vânzători? Este adevărat, mulţi dintre preoţi o duc foarte greu şi trebuie să-şi întreţină familia din slujba pe care o duc, şi de aceea pun taxe mari pentru bieţii creştini. În realitate, avem un cerc vicios: oamenii indignaţi de taxe nu mai vin la biserică şi, implicit, nu se mai fac donaţii, iar preotul, când îi prinde la înmormântări, botezuri, cununii şi alte slujbe, îi „taxează” şi la propriu, şi la figurat.

Până la urmă, fiecare parohie, şi aici am în vedere consiliul parohial în mod special, este în drept să decidă ce este mai bine pentru comunitate, însă recomand cu încredere anularea taxelor pentru serviciile religioase, taxe care, în Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului” din Orhei, nu au existat niciodată.

— Există păreri împărţite despre cerşetori. Le dăm sau nu le dăm bani, atunci când stau cu mâna întinsă?

— În anumite cazuri, atât mila cât şi compătimirea nu trebuie să-l lâncezească pe om, nu trebuie să-l transforme într-un consumator de milă, care uită de propriile sale posibilităţi. Discernământul este cel ce trebuie să facă diferenţa. Nu în zadar zicea Sf. Ioan Postitorul: „Să asude banul în mâna ta înainte de a-l da”.

Poate mai important în anumite cazuri ar fi să le oferim celor cu mâna întinsă posibilităţi de a-şi câştiga banul singuri. Sunt de părerea că omului îi este mai necesară „undiţa” decât „peştele”, drept urmare am încurajat şi chiar am implementat în cadrul comunităţii din Orhei, şi nu numai, o serie de proiecte ce încurajează păturile social-vulnerabile să ia atitudine faţă de propria lor situaţie, căci nu întotdeauna se vor găsi sponsori pentru susţinerea lor.

— Cum reacţionează orheienii la campania de Paşti „Pâinea vieţii”, iniţiată de Biserica „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului”? Cine sunt cei milostivi?

— Există o dinamică pozitivă ce ţine de conştientizarea societăţii orheiene cu referire la acţiunile caritabile pe care le promovează biserica noastră prin Asociaţia Umanitară „Filantropia Creştină”. Cu vreo 7 ani în urmă eram priviţi atât eu, cât şi soţia mea, care coordonează tehnic proiectele filantropice, ca nişte ciudaţi sau sectari. Oamenii ne întrebau: „Voi chiar sunteţi ortodocşi?”. Ei, acum cam toată regiunea cunoaşte faptul că Biserica Mitropoliei Basarabiei se mobilizează de fiecare dată prin enoriaşi sau prin voluntari, 36 la număr, în toate problemele sociale ce ţin de ameliorarea vieţii celor necăjiţi, de promovarea culturii filantropice, de educaţia tineretului ş.a. Campania de colectare a alimentelor se desfăşoară al treilea an, şi dacă în primul an se mai găseau persoane care puneau întrebări sau chiar intimidau voluntarii implicaţi în acţiune, acum cu toţii sunt bucuroşi să ofere careva alimente celor aflaţi în lipsă. Mai mult decât atât, campaniei noastre i s-au alăturat radioul şi ziarul regional, care promovează această activitate, pe când unul dintre agenţii economici ne-a ajutat cu tipărirea pliantelor informaţionale. E bine! Aici aş mai putea adăuga faptul că vara, la „TABĂRA PRIETENIEI” pentru copiii defavorizaţi, organizată de asociaţia noastră în parteneriat cu o organizaţie de voluntari din Italia, ni se alătură mai mulţi agenţi economici, care oferă sucuri, apă minerală, dulciuri şi biscuiţi tuturor participanţilor fără niciun ban. Asta spune mult despre faptul că oamenii devin mai buni şi suntem bucuroşi şi mulţumitori Domnului pentru toate câte ni le rânduieşte!

— Câteva generaţii de tinere au trecut prin „Apartamentul social”. Cum e viaţa lor acum? În ce relaţii mai sunt acestea cu Biserica?

— Şapte generaţii au trecut prin acest proiect social. Viaţa lor e mai bună, cu siguranţă. Fiecare dintre ele a primit timp de un an educaţie cu privire la gestionarea gospodăriei şi a resurselor pe care le deţin, dar, totodată, au obţinut şi o profesie. Aceste fete au provenit din internatele din R. Moldova. Terminând 9 clase, ele deveneau foarte uşor ţinte ale traficului de fiinţe, ale abuzului şi indiferenţei societăţii. Prin proiectul „Spre Independenţă” s-a reuşit incluziunea socială a peste 40 de fete, număr destul de mare. Sigur că şi-au făcut şi o relaţie cu Biserica, însă după ieşirea din proiect multe dintre ele s-au integrat în afara Orheiului, limitând cumva numeric întrevederile noastre. Totuşi, în fiecare an se organizează câte o întâlnire generală la care participă toate fetele care au trecut prin această casă. Sunt însă fete care trăiesc în Orhei şi au chiar familie, pentru mine este o mare bucurie când ele se cunună, îşi botează sau împărtăşesc pruncii anume în biserica noastră. De altfel, nici n-are cum să nu fie aşa!

— În credinţă se vorbeşte mult despre iertare. Cum poate omul să se deprindă a ierta?

— Iertarea e un dar de la Dumnezeu şi nu oricui îi este uşor să o deprindă. Rugăciunea Domnească ne condiţionează însă iertarea lui Dumnezeu de iertarea noastră pentru greşiţii noştri. Cum să facem asta? Cum să iertăm pe cei ce ne urăsc, pe cei ce ne fac nouă răul? Ca să reuşim acest lucru trebuie să ne punem în faţă iertarea lui Hristos, El ne-a iertat pe toţi chiar în momentul care era răstignit. Şi să ne gândim la faptul că Dumnezeu câte nu ne iartă nouă? Oare eu nu-l pot ierta pe fratele meu pentru ceva mărunt faţă de câte îmi iartă Dumnezeu? Cât priveşte obiceiurile iertării dinainte de Postul Mare sau de Sfânta Spovedanie: ele sunt nişte îndemnuri de a petrece perioade, stări sufleteşti mai importante în deplină pace şi împăcare cu cei din jur şi, bineînţeles, că sunt binecuvântate şi promovate de Biserică.

— Cum e cel mai potrivit să sărbătorim Învierea Domnului?

— Cu bucuria sfântă ce ne cuprinde pe toţi creştinii ortodocşi când rostim cu emoţie, evlavie şi încredere: HRISTOS A ÎNVIAT! Cu toţii suntem chemaţi în noaptea de Paşti să ne facem părtaşi ai acestei minuni şi să ne aprindem lumânările şi făcliile din candelele altarelor pentru a ne uni cu Lumina Sfântă a lui Hristos, Cel Înviat şi a ne lumina cu învăţăturile Sale dumnezeieşti. Adevărat este şi faptul că multora dintre noi le este umbrită bucuria Învierii Domnului de necazurile ce îi împresoară. Anume la aceştia: săraci, bolnavi şi însinguraţi ar trebui să ne gândim mai întâi de toate pentru a fi cu toţii una şi a ne bucura şi mai mult, căci fericirea deplină nu constă în mâncarea din belşug ce ne îngreunează trupul şi sufletul, ci în putinţa de a da din cele ce ai şi altora. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atât pentru ajutorarea nevoiaşilor, cât pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac”.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu