„Schimbarea puterii previne transformarea politicienilor în monştri cu sânge rece”

Interviu cu Angela Nicolaou, psiholog

— Doamnă Nicolaou, din ce cauză, la noi, foarte mulţi confundă psihologia cu psihiatria? De ce există o astfel de confuzie?

— Deoarece, la noi, profesia de psiholog a devenit cunoscută abia acum câţiva ani, când a fost deschisă prima Facultate de Filosofie şi Psihologie. Între timp, aceasta a fost redenumită în Facultate de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Până atunci, toate problemele le rezolva psihiatrul, neurologul, babele sau extrasenşii. Oamenii cunoşteau doar din filme că să te duci la un psiholog înseamnă să te culci pe o canapea şi să-i vorbeşti. Se mai credea că psihiatrul neapărat te va interna la „psihuşcă”, de unde vei ieşi ca o legumă. Neurologul, de obicei, îţi recomanda vreo perfuzie, după care starea se ameliora parţial, iar apoi revenea. Cea mai mare diferenţă dintre un psiholog şi un psihiatru e că primul se ocupă de oamenii sănătoşi, dar care se află în stări de criză, în situaţii posttraumatice, în vreo dilemă, în vreun conflict intrapersonal sau interpersonal, care au complexe, fobii, neîncredere în sine etc. Psihiatrul, însă, e preocupat de boli psihice, cum ar fi schizofrenia, epilepsia, sindromul maniacal-deprersiv, paranoia, bolile obsesiv-compulsive. Şi instrumentarul aplicat se deosebeşte. Psihologii folosesc tehnici verbale, cognitive, gestaltiste, tehnici artterapeutice, lucrul cu subconştientul, hipnoza, pe când psihiatrul aplică o terapie medicamentoasă. Cei doi pot colabora eficient, complementându-se reciproc.

— De ce oamenilor le este frică de un diagnostic legat de dereglarea psihică şi să se adreseze la un psiholog sau la un psihiatru?

— Probabil, din cauza unor reprezentări negative, legate de comportamentul unui bolnav psihic. Mulţi cred că dacă ai fost la un specialist în domeniu vei rămâne pe veci stigmatizat. Am avut un client, un domn de 65 de ani, care mă ruga să-l ajut să devină „normal” şi să fie ca toată lumea, să nu se deosebească de ceilalţi. Dragii mei, noi suntem diferiţi. Şi noţiunea de normă variază de la generaţie la generaţie, de la o ţară la alta. F 63.9 este numărul de codificare a dragostei în registrul bolilor psihice al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Totul e relativ. Să ştiţi, însă, că dereglările psihice se tratează. E important să nu te lupţi cu tine însuţi şi să te adresezi cât mai curând, pentru o terapie eficientă. Din păcate, persoanele cu probleme ajung târziu la un specialist bun. Astfel se pierde timp preţios pentru o diagnosticare corectă sau se aplică un tratament inadecvat stării psihice.

— Cum aţi ajuns în psihologie?

— Este a doua mea facultate. Am ajuns în această profesie conştient. Mai întâi am vrut să găsesc răspunsuri la întrebările care mă frământau de mai mult timp. Voiam să cunosc mecanismele psihice care dau start unor procese individuale. Am şi vrut să-i ajut pe oameni. Aveam îndoieli. Mă întrebam deseori dacă un om cu un suflet bolnav are dreptul să ajute pe alţii. Până la urmă, am fost admisă la facultate, la buget. Nu regret că am devenit psiholog. În viaţă, am înregistrat performanţe personale în rezolvarea problemelor proprii, în combaterea propriilor frici. Astăzi cred că sunt un psiholog bun şi ajut oamenii.

— În R. Moldova, societatea e frământată de numeroase probleme. Când, unde, cum poate interveni un psiholog?

— Psihicul uman este conceput astfel încât ne protejează în mod natural în diverse situaţii. Nici nu ne dăm seama cât de bine suntem protejaţi. Totuşi, ritmul accelerat al vieţii, conflictele în familie sau la serviciu, gândurile obsesive şi dispoziţiile negative ne afectează zi de zi. Ar fi să suplinim aceste situaţii şi cu lipsa unui mod sănătos de viaţă, de alimentaţie, de odihnă, de aer proaspăt şi de mişcare. Aceşti factori, deseori, provoacă dereglări în activitatea psihicului uman. De obicei, abia atunci începem să înţelegem că ceva nu e în regulă: apar insomnii, gânduri obsesive, anxietăţi, frici, complexe, conflicte, tulburări emoţionale cu diferite valenţe.

Orice abatere de la norma zilnică ne sperie, şi nu doar din cauza acestor manifestări, ci mai mult pentru că, în baza noastră de date, nu există asemenea experienţe. În astfel de momente ar fi bine ca persoana să se adreseze unui psiholog, care ar defini starea sa şi ar aplica o terapie adecvată sau, în cazul vreunei suspiciuni de dereglare funcţională a unui sistem sau organ, s-o direcţioneze la un specialist, şi nu invers. Am avut cazuri în care clienţii ajungeau pe masa de operaţii, unde se demonstra că nu era nevoie de o intervenţie chirurgicală, fiind doar o manifestare psihosomatică a unei probleme interioare profunde. O persoană era tratată de o boală cardiacă, pe când suferea de atacuri de panică. Astmul, colitele, hipertonia, ulcerul, artritele, neurodermitele sunt doar câteva boli la baza cărora stă reacţia primară a organismului la o experienţă conflictuală. O boală psihică trezeşte simţul responsabilităţii personale. O boală „obişnuită”, din contra, îi aduce persoanei uşurinţă. În R. Moldova, mulţi umblă pe la medici şi tratează boli-fantomă, cheltuind bani pe investigaţii costisitoare, pe când ar fi bine să se adreseze unui psiholog, unui psihoterapeut, care ar învăţa persoana să descopere adevăratele cauze ale dereglărilor şi, împreună, ar găsi soluţii.

— Ultima perioadă este marcată de mai multe divorţuri celebre, urmate de mariaje la fel de „sclipitoare”. Cum explicaţi acest fenomen din politica de la noi?

— Politicienii bărbaţi nu au prea mult timp şi atenţie pentru familie. Au un intens regim de muncă. Practic, familiile lor ajung să fie doar formale. Distanţarea dintre soţi aprofundează ruptura dintre ei, transformând-o într-o prăpastie. Adevărata cauză poate fi una mai veche: plictiseala, rutina, dispariţia dragostei. Această răceală emoţională îl provoacă pe soţ să se aprofundeze în muncă, pe când soţia acordă mai mult timp copiilor, aspectului exterior, shoppingului. În acelaşi timp, ambii rămân bărbat şi femeie, fiind supuşi unor tentative în urma cărora apar relaţii amoroase care provoacă o eliberare de adrenalină. Aceste relaţii temporare se transformă într-o sursă de energie pe care, subconştient, persoana vrea să o trăiască la nesfârşit. Într-un moment dat, el sau ea decide să divorţeze, motivând că în familie lipseşte armonia.

— Când vă apelează cineva aflat în prag de divorţ, ce îi spuneţi în primul rând?

— Dacă un cuplu s-a adresat la psiholog, cu siguranţă, în subconştient, speră să-şi salveze căsnicia. Asta le spun în primul rând. Le mai vorbesc că totul e posibil de reparat, de renovat. Luând în considerare experienţa acumulată şi dorinţa ambilor soţi de a face schimbări în propria lor percepţie, gândire, atitudine. Există şanse de supravieţuire a căsniciei şi a sentimentelor. Deseori, iniţiator al divorţului e doar unul dintre soţi, altul fiind împotrivă, dar vine pentru a-i demonstra iniţiatorului inutilitatea încercării. Există un punct fără întoarcere, cum îl numesc eu. E punctul după care nu mai poate fi reparat ceva. E punctul din care dispare sentimentul de dragoste şi apare ura, durerea, oboseala. Dintre cuplurile care mi s-au adresat, multe şi-au restabilit relaţiile. Văd asta din pozele fericite de pe site-urile de socializare şi mă bucur pentru ele. Alte cupluri nu au reuşit să reaprindă focul din jăraticul care mai mocnea. Uneori, în cazurile legate de divorţ, le vorbesc despre avantajele acestuia. Pentru nişte persoane obosite de suferinţă şi de certuri interminabile, divorţul poate deveni o posibilitate de iniţiere a unei noi relaţii, mai fericite.

— Cum sunt orele de psihologie din şcoli?

— Contează pregătirea psihologului. De obicei, orele de psihologie la licee trezesc interesul liceenilor, pentru că diferă de cele obişnuite. Cu psihologul ei pot discuta deschis, pot dezbate probleme care îi ajută să depăşească temerile şi complexele. Desigur, un psiholog la 300 de elevi e insuficient. La aceste ore copiii însuşesc deprinderi de viaţă, îşi dezvoltă abilităţile în relaţiile cu semenii, cu sexul opus, cu ei înşişi.

— Migraţia s-a intensificat în ultimii ani şi aduce nu doar bani în R. Moldova, ci şi numeroase probleme, în special în cazul familiilor separate. Ce soluţii există în astfel de situaţii?

— Problemele care apar în aceste familii, de fapt, nu sunt legate de plecarea unui soţ peste hotare. Problemele apar mult mai devreme. Bunăoară, ce a făcut toată viaţa un bărbat, de nu a reuşit să-i asigure familiei sale un trai decent? De ce îi permite soţiei să preia asupra sa obligaţiunile funcţionale ale unui soţ? De ce, atunci când soţia pleacă, soţul nu întreprinde nicio acţiune ca să se reunească cu ea, dar stă şi foloseşte banii, sub pretextul construirii unei case, a unui acoperiş sau a unui gard? De ce nu învaţă o limbă străină, o meserie nouă, ca să se integreze într-o societate nouă? Mulţi bărbaţi, citind aceste cuvinte, vor găsi o mie şi unul de argumente, care le-ar justifica despărţirea de soţii. Aceste separări, temporare iniţial, devin obişnuite cu timpul. Cunosc familii care au trecut prin multe greutăţi, despărţindu-se temporar, dar nu au divorţat, devenind chiar mai unite.

Desigur, femeile sunt mai flexibile şi deprind mai rapid multe lucruri. Ele învaţă, în primul rând, că pot fi stimate şi apreciate, ceea ce nu au avut din partea soţilor în Moldova. Apoi deprind să fie independente psihologic şi financiar. Ele îşi dau seama că pot fi nu doar mame pentru copiii lor, nu doar muncitoare la întreprindere sau pe câmp, nu doar soţii, ci persoane independente, cu propriile păreri şi dorinţe. Ele devin altfel de personalităţi. Când îţi dai seama că, în afară de arena rotundă a circului, mai există şi altă posibilitate de mişcare, preferi circulaţia liberă.

De fapt, problemele migraţiei afectează cel mai mult copiii. Minori sau adolescenţi, ei au nevoie de părinţii lor, de sprijin, de susţinere, de mustrare, de îndrumare, de exemple. La noi, foarte mulţi copii sunt lipsiţi de modelul familiei. Sunt neclare rolurile, obligaţiunile, relaţiile. Mulţi sunt lăsaţi în voia sorţii şi cresc ca iarba în vânt, mai ales că şi şcoala nu suplineşte acest gol, al educaţiei, axându-se doar pe instruire. Statisticile arată că, în primul an de căsnicie, circa 50% dintre familiile tinere divorţează. Copiii rămaşi, după divorţ, cu un singur părinte sunt lipsiţi de modele. Ei nu cunosc ce rol trebuie să aibă un bărbat, un tată, un soţ, o femeie, o mamă, o soţie. După toate astea, ne trezim bătând alarma că institutul familiei e pe cale de dispariţie.

— Ce categorie de cetăţeni, în opinia dvs., are nevoie cel mai mult de consiliere psihologică?

— Oricine, la un moment dat, are nevoie de un astfel de serviciu. Psihologia este profesia secolului. Psihologul este binevenit şi la o instituţie preşcolară, cum ar fi grădiniţa, şi în cazul unor traininguri de grup, şi în terapii individuale. Sunt multe legi psihologice pe care, cunoscându-le, îţi uşurezi viaţa. Cel mai des vin cei care suferă de atacuri de panică, fobii, depresii, cu conflicte familiale: soţ-soţie, părinte-copil, conflicte intrapersonale: lipsa de încredere în sine, subaprecierea, complexe, singurătatea, lipsa abilităţilor de comunicare, lipsa de scopuri, sensuri, pierderea persoanei apropiate (divorţ, deces) etc. Psihologia este o ştiinţă strategică. În ea apar în permanenţă descoperiri noi, utilizate în marketing, vânzări, politică, publicitate. Ar fi bine să cunoască şi oamenii simpli aceste descoperiri, ca să poată evita manipularea sau conflictele.

— Cuvântul „negocieri” e tot mai în vogă. „Negocieri” cu Rusia, „negocieri” cu Tiraspolul… De ce acestea sunt atât de dificile şi, se pare, sortite eşecului?

— Toate etapele importante din istorie sunt marcate de negocieri politice. Unele dintre ele sunt epocale, rezultatele lor determinând principiile politicii mondiale, cum ar fi Congresul de la Viena şi Tratatul de la Versailles, Conferinţa de la Yalta şi Acordurile de la Helsinki. Toate aceste negocieri sunt complexe, marcate de pasiuni politice, de intrigi şi de conflicte de interese. Deci negocierile politice nu sunt doar un proces strategic, ci şi unul psihologic. Prin urmare, ele pot fi considerate o artă, o ştiinţă ce permite realizarea unor acorduri politice în situaţii de conflict sau în condiţii de confruntare între părţi.

— Ce semnifică, sub aspect psihologic, conflictele şi chiar scenele de violenţă pe care le-am urmărit cu toţii în Parlamentul R. Moldova?

— Lipsa de cultură generală, în primul rând. În al doilea, lipsa unor abilităţi profesionale, pe care un politician ar trebui să le posede. Bunăoară, regulile unor dezbateri cu folosirea argumentelor. În al treilea rând, constatăm că unele persoane din Parlament suferă de tulburări instabil-emoţionale ale personalităţii. Aceste dereglări se caracterizează prin impulsivitate, tendinţe pronunţate de a acţiona fără a-şi da seama de consecinţe, prin lipsa autocontrolului, combinat cu instabilitatea emoţională cu izbucniri afective, care apar brusc, fără motive serioase. Cu toţii cunoaştem că în politică ajung puţini oameni de înaltă calitate morală. Politica este un lucru murdar. Aşadar, şi regulile la politicienii moldoveni pot fi lipsite de reguli. Dacă tot ne declarăm dorinţa de a deveni o ţară europeană, ar trebui să preluăm regulile politice civilizate, care sunt mai subtile, dar care presupun şi un nivel mai înalt de intelectualitate. Atunci, jocul politic nu e o arenă de luptă fără reguli, ci arena unui joc intelectual.

— De obicei, puterea îi strică pe oameni. Cum şi de ce se întâmplă acest lucru?

— Un proverb chinez zice că, dacă vrei să cunoşti un om de adevăratelea, dă-i putere şi bani. Dar oamenii înţelepţi din trecut vedeau doar rezultatele influenţei acestor factori. Psihologii au descoperit mecanismul de influenţă a puterii asupra creierului, care se egalează cu efectul unui narcotic.

Puterea schimbă biochimia creierului şi, ca urmare, comportamentul şi gândirea, prin mărirea nivelului de testosteron, care, la rândul său, provoacă eliberarea unor cantităţi mari de dopamină în centrele plăcerii din creier, care provoacă creşterea egocentrismului şi reducerea empatiei.

Potrivit lui David Owen, ex-membru al Cabinetului de Miniştri din Marea Britanie, puterea provoacă narcisism şi sindromul atotputernicului. De fapt, oamenii de la putere sunt predispuşi destrucţiilor profesionale. Instrumentele democraţiei, alegerile libere, presa independentă, timpul-limită acordat suplinirii unui post, justiţia independentă, au fost inventate pentru a preveni deformarea politicienilor. Comportamentul depinde de profilul psihologic al persoanei. Unor politicieni le place să se manifeste pe seama altora, făcând-o pe şefii. Alţii vor să arate că sunt mai deştepţi, mai energici. Unii suferă din cauza stresului. Ex-premierul Japoniei, Sindzo Abe, nu a făcut faţă provocărilor politice şi a plecat la un an de la alegerea sa în funcţie. Alţii sunt îmbătaţi de putere, precum Vladimir Putin, care, fiind de 13 ani la cârma statului, prezintă semne care ne alarmează, pozând cu bustul gol în compania unor urşi sau tigri.

Viciile oamenilor se întâlnesc pretutindeni. Politicienii împart bani şi posturi. Oamenii de ştiinţă – categorii şi salarii. Actorii împart gloria, iar menajerele – praful şi detergentul. Natura omului e cu bune şi cu rele. Pentru un politician, urcarea pe scara politică e periculoasă, deoarece, fără să observe, se schimbă însuşi omul. Doar schimbarea periodică a puterii (din 4 în 4 ani) poate preveni transformarea politicienilor în monştri cu sânge rece. Această regulă e o piedică serioasă în calea corupţiei şi a diverselor deformaţii.

Din păcate, la noi toate sunt altfel. De obicei, cei care se rup la putere creează legi fără sens sau care să le favorizeze afacerile. Atunci când intervine frica de a pierde puterea, ei recurg la tot felul de combinaţii ce le-ar permite să-şi prelungească plăcerile de la drogul care se cheamă „putere”.

— Suntem într-un an electoral. Mai multe partide s-au şi lansat într-o campanie de manipulare a cetăţenilor. Cum ar putea rezista alegătorii în faţa manipulării?

— Să începem de la manipulare. Acest termen reprezintă acţiunea prin care o persoană sau un grup e determinat să gândească şi să procedeze într-un mod favorabil manipulatorilor. În prezent, se manipulează peste tot: în ziare, la TV, în vânzări, în publicitate, în educaţie, în familie. Totodată, manipularea nu e doar un proces negativ. În anumite situaţii, ea poate avea impact pozitiv. De exemplu, atunci când încercăm să determinăm copilul să nu consume prea multe dulciuri şi să se alimenteze sănătos. Sau atunci când găsim argumente împotriva ieşirii adolescentului cu prietenii care îl influenţează negativ…

Cât despre politicieni… Foarte frecvent ei fac uz de această metodă de jonglare cu opinia cetăţeanului şi cu acţiunile lui. Destul de des este folosită minciuna, politicienii fiind „experţi” în arta minciunii. Uneori e dificil de înţeles dacă cineva minte, adevărul ieşind la iveală peste un timp, când poate fi prea târziu. Altă metodă de manipulare e diversiunea. În astfel de cazuri politicienii nu dau un răspuns direct la o întrebare directă, orientând discuţia spre un alt subiect. Evaziunea utilizată în manipulare e similară cu diversiunea. Şi aici politicianul oferă răspunsuri vagi, irelevante, ambigui. Alteori, politicienii folosesc seducţia, şarmul superficial, lauda, măgulirea sau sprijinul făţiş al altora, pentru a le cuceri încrederea şi loialitatea. Şi proiectarea vinii e eficientă în manipulare. Deseori politicienii găsesc un ţap ispăşitor din tabăra adversarilor şi dau vina pe el. Alţii preferă să simuleze confuzia. Când ajung în faţa unor probleme concrete, preferă să o facă pe neştiutorul. În alte situaţii, politicienii joacă rolul de servitori. Propriile ambiţii şi interese sunt mascate de pretextul servirii unei cauze nobile, de exemplu, declarând că totul se face în favoarea cetăţenilor. Pentru a evita manipularea, ar fi bine să ne debarasăm de naivitate, să punem la îndoială promisiunile electorale ale politicienilor, să fim mai selectivi şi mai raţionali în alegere. Să ne fortificăm încrederea în noi înşine şi să ştim că noi suntem cei care, prin votul nostru, creăm realitatea.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta GROSU