Partidul Ne-Alegătorilor
„Câştigător” al alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014 a fost Partidul Ne-Alegătorilor, cu circa 44% din întreg electoratul. Aceasta este aproape dublu faţă de următorul partid, PSRM. Ca şi în alte ţări care se vor democratice, absenteismul la vot este considerat la noi unul dintre cele mai mari păcate civice ale epocii moderne. Persoanele care nu participă la votare sunt etichetate în toate felurile: agramate, înapoiate, inamici ai progresului, antieuropeni (sau antiruşi, totul depinde de perspectiva ”autorităţilor morale”). Reprezentanţii acestui partid nu participă la dezbateri în cadrul campaniei electorale, opiniile lor nu sunt consultate nici după scrutin. Persoanele care îndeamnă la renunţarea la vot sunt ridiculizate, mustrate cu dispreţ de elitele intelectuale.
Astfel încât, chiar sub titlul unui editorial cu denumirea „Nu vota!” dintr-un ziar autodeclarat proeuropean se ascunde doar un sarcasm fin. Mai întâi, autorul invocă argumente destul de solide:
„Nu vota! Pentru că eşti o persoană citită şi informată, pentru că ştii: politicienii îşi schimbă faţa, dar năravul ba. Să voteze proştii şi agramaţii care cred că votul lor contează. Tu eşti deştept, cu siguranţă l-ai citit pe Mark Twain, care a spus că „dacă votul nostru ar schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai permite să votăm”.
Cu toată dorinţa noastră de a contrazice cele de mai sus, e greu de găsit un stat din Vest sau (mai ales) din Est, în care alegerile au schimbat ceva fundamental. Da, la începutul fiecărui mandat există mereu un plus de imagine, dar în cele din urmă rămâne acelaşi ”cabinet din umbră”.
„Nu vota! Pentru că eşti tânăr şi îţi construieşti singur viaţa. Pentru că nu ai timp, mai bine petreci duminica alegerilor cu persoana iubită sau cu prietenii. Să voteze bătrânii, pentru care alegerile reprezintă unicul eveniment din viaţa lor banală de zi cu zi. Pentru că ei nu mai pot să-şi construiască viaţa, aşteaptă asta de la politicieni.”
Binecunoscuta prejudecată despre bătrâni. Chipurile tinerii, cărora le aparţine „viitorul”, ştiu mai bine decât generaţiile mai în vârstă pentru cine să voteze. Fără a ne baza pe un contraargument înşelător („bătrânii ar avea o experienţă de viaţă mai bogată”), trebuie totuşi să ne amintim de tradiţiile europene, conform cărora, timp de secole, aveau dreptul să voteze anume persoanele mai în vârstă, care erau şi plătitorii de impozite. Şi viceversa, cu cât mai tânăr este electoratul, cu atât creşte numărul alegătorilor care încă nu au intrat pe piaţa muncii şi, prin urmare, rezultatul alegerilor îi bate mai puţin la buzunar.
„Nu vota! Votul tău nu va aduce o medicină mai bună şi o ţară mai bogată. Votul tău n-o să oprească migraţia forţei de muncă.”
Iată efectul deceniilor de comunism în Est şi de intervenţionism socialist în societate: am rămas cu o societate arhipolitizată. Orice domeniu al vieţii noastre este afectat de o mică gaşcă de politicieni (şi un aparat de birocraţi mai mare). La fel ca în anii ’80 ai secolului trecut, când în Uniunea Sovietică exista Ministerul Fructelor şi Legumelor, iar lichidarea acestuia ar fi suscitat temeri în rândul populaţiei că ar putea rămâne fără fructe şi legume, astăzi toate speranţele societăţii noastre se leagă doar de stat: medicină mai bună, învăţământ performant etc. Fără un lider puternic, ni se pare că ne-am uita istoria, copiii n-ar mai fi interesaţi să înveţe să scrie şi să calculeze…
E trist că astăzi am ajuns să ne batem joc de valori profund americane, cum ar fi convingerea că „îţi construieşti singur viaţa” sau profunda desconsiderare pentru politicieni şi birocraţi, având în acelaşi timp cultul marelui planificator, de parcă acesta ar fi cel mai progresist şi vestic lucru.
