Kazahstan – lecţia de românism
Moldovenii şi românii din Kazahstan nu sunt despărţiţi de un Prut, nici de un zid Schengen. Ajunşi în aceste ţinuturi cu forţa, duşi cu vagoanele în perioada deportărilor staliniste sau la desţelinirea stepelor kazahe la mijlocul secolului trecut, foştii basarabeni s-au unit într-o organizaţie care se numeşte „Asociaţia românilor şi moldovenilor din Kazahstan”.
Fiind în număr de peste 20000 de rătăciţi printre cei 16 milioane de cetăţeni kazahi, basarabenii din acest ţinut au plătit din plin tributul deznaţionalizării. Nu că ar fi fost deromânizaţi de cei circa 67 la sută de cetăţeni de etnie kazahă. Limba kazahă e poate mai uitată în această ţară decât româna. Limba care este de facto la putere pe cei circa 3 milioane de kilometri pătraţi (Kazahstanul e a noua ţară din lume după dimensiunile teritoriale) se numeşte rusa, fiind limbă maternă doar pentru 20 la sută din cetăţeni.
La noi 4 aprilie, la ei 4 decembrie
Fiind la Almaty, încercam să urmăresc ştirile în fiecare zi. Era foarte greu. Desigur, nu pentru că nu aş înţelege kazaha, nici pentru că majoritatea buletinelor de ştiri sunt transmise în limba rusă, ci pentru că în fiecare reportaj răsună de la 5 la 9 ori cuvântul „PARTIDUL”. Deşi în Kazahstan sunt înregistrate câteva partide politice, Partidul OTAN, condus de Nazarbayev, ia de 20 de ani majoritatea absolută la alegeri. La 4 decembrie 2005, Nursultan Nazarbaev a fost reales la postul de preşedinte de stat cu peste 90% din voturi. „Credeţi că e posibil aşa ceva? Credeţi că e real?” mă întreba Assan, unul dintre interlocutorii mei kazahi, care nu a vrut pentru nimic în lume să îşi spună şi numele de familie. În istoria lor recentă, kazahii au cunoscut, de asemenea, cazuri de represiuni, când poliţia a înăbuşit în sânge protestele.
Căutând românii la Astana, am regăsit mai degrabă stilul unui stat poliţienesc pe care l-am cunoscut şi la Chişinău. La Almaty este o Casă a Naţionalităţilor, unde şi românii au un birou şi un număr de telefon. Pentru că telefonul nu a răspuns mai multe zile în şir, am fost nevoită să pornesc în căutarea acestui edificiu. L-am găsit în partea de sus a oraşului, mai aproape de crestele munţilor care înlănţuiesc Alamty. Casa Naţionalităţilor seamănă cu cea de la Chişinău, dar mai mult cu Parlamentul şi Preşedinţia de la noi. La momentul aflării mele acolo, era în schele, cu tot interiorul evacuat şi cu un gard înalt care îngrădea activităţile de reparaţie de ochii trecătorilor. Efortul meu de a fotografia clădirea era să se soldeze cu un arest. „Nu se poate să intraţi, nici să fotografiaţi, nici să întrebaţi. A-a, sunteţi jurnalistă? Păi, cu atât mai mult nu aveţi dreptul să fotografiaţi fără acordul partidului.” Seara am văzut un reportaj la „Habar TV” (echivalentul Teleradio de la noi) despre o dezbatere organizată de jurnaliştii kazahi. Am ascultat atentă, poate e ceva despre transparenţă sau despre accesul la informaţie. Era, de fapt, o dezbatere în limba rusă despre posibilitatea jurnaliştilor kazahi de a crea emisiuni în limba maternă. Evenimentul s-a desfăşurat sub auspiciile OTAN (a nu se confunda cu varianta engleză a NATO).
Plecaţi de la Chişinău la Guvernul kazah
„Presa nu îşi manifestă independenţa în nici un fel. E şi pentru că toate instituţiile media primesc subvenţii de la stat, cine ar vrea să le piardă, în condiţiile lipsei unei pieţe mediatice libere?” s-a întrebat retoric Igor Guţan, consultant pentru Guvernul cazah.
Igor a lucrat o vreme şi pentru Guvernul de la Chişinău. „Cunosc circa 70 de tineri care au plecat în ultimii ani din cadrul Guvernului de la Chişinău. Nu e doar problema acestor tineri, căci foarte mulţi dintre ei acordă acum servicii de consultanţă pentru Guvernele Kirghiziei, Turciei, Albaniei. E problema Republicii Moldova, care a făcut tot ce a putut ca tinerii cu abilităţi şi cunoştinţe să ocolească autorităţile centrale. Când pleacă oamenii care ştiu ce au de făcut, Guvernul intră în criză de idei”, a conchis Igor Guţan.
Moldova pe locul ruşinii
Actualmente el coordonează 3 direcţii de reforme în cadrul executivului de la Astana, care ţin de licenţiere, organe de control şi mediu de afaceri. El apreciază mediul de afaceri din Kazahstan şi din alte state asiatice ca unul mai avansat decât cel din Moldova. „Am văzut titluri de ştiri privind avansarea Moldovei în clasamentul Băncii Mondiale „Doing Business”. În baza acestui top, Moldova deţine locul 94. E un loc al ruşinii. Chiar dacă a avansat cu câteva poziţii, ascensiunea Moldovei nu poate fi comparată cu cea a Kîrgîzstanului, care a sărit în doar doi ani cu 80 de poziţii în sus”. Nu poţi să te mândreşti cu un pas de melc, atunci când alţii fac un pas de dinozaur, avea să conchidă Igor. În cariera sa el şi alţi tineri din Moldova încearcă să facă paşi mari. Muncind în cooperare cu diverse structuri externe la Astana, încearcă să compare succesele Asiei cu cele ale R.Moldova şi aşteaptă cu nerăbdare ca noul Guvern de la Chişinău să facă primii paşi.
Succesele Guvernului kazah sunt vizibile şi comparabile. În ultimii ani au fost investite în promovarea micului business circa 20 miliarde de dolari, un contabil primeşte, în medie, un salariu de circa 2000 de dolari pe lună. În timp ce salariile bugetarilor sunt totuşi mai mici, şi plăţile sociale sunt destul de mici. Pe străzile oraşelor kazahe nu sunt văzuţi cerşetori, şi tinerii nu emigrează, iar copiii nu sunt lăsaţi singuri.
Printre ei, cele câteva zeci de mii de români, care îşi simt uneori mai protejată ziua de mâine decât aici, aproape de casă. „Deşi sunt foarte dispersaţi geografic, românii din Kazahstan încearcă să ţină legături. M-au invitat şi pe mine la festivităţi organizate de ei”, mi-a declarat Steliana Nedera, care deţine acum funcţia de adjunct al şefului misiunii PNUD de la Astana.
Basarabenii din acest stat se bucură enorm de orice legătură cu românii de acasă. Din păcate, doar autorităţile române le acordă un sprijin vizibil. Tinerii români din Kazahstan sunt admişi pe gratis la universităţi din România, se fac schimburi culturale şi educative cu ajutorul guvernului român. R. Moldova se pare însă că a urmat o politică consecventă de ignorare a „elementelor” provenite din deportări. Trenurile cu deportaţi şi cele cu tineri trimişi la desţelinirea stepelor kazahe au fost principalele evenimente care au făcut ca moldovenii să ajungă pe locul 15 printre etniile care populează acest imens teritoriu. Acum ei sunt mult mai puţini, poate mult mai puţini decât românii care îşi au mormintele în această zonă. Asociaţia moldo-română din Kazahstan caută şi astăzi date cu privire la circa 1000 de prizonieri care au fost omorâţi în lagărele de concentrare kazahe.
Tricoloruri în aşteptarea lui Voronin
Guvernul României a ridicat un monument românilor pierduţi în Kazahstan, ceremonie la care a fost prezent şi preşedintele (la acea vreme) Ion Iliescu. Preşedintele Voronin a fost şi el de câteva ori în Kazahstan. Dar se pare că nu s-a interesat de soarta conaţionalilor săi, fie pentru că aceştia se numesc români, fie pentru că se numesc deportaţi. Cert este că ultima vizită la Astana a acestuia urma să aibă loc în februarie 2009. Autorităţile kazahe au un obicei interesant de a întâmpina preşedinţii altor state. Cu câteva zile înainte de venirea acestora, pe autostrada care leagă Aeroportul de capitală sunt instalate drapelele acelei ţări într-un şir continuu. Drapelele tricolore ale Moldovei au fâlfâit preţ de câteva zile în aşteptarea lui Voronin, dar acesta nu a mai venit. Fie că aranjase deja cu Nazarbaev prin corespondenţă închiderea afacerii Ascom din Kazahstan, fie că la Chişinău apăruseră de urgenţă alte scenarii care trebuiau duse la capăt.
Astfel, mulţi dintre moldovenii din Kazahstan, aflaţi departe de realităţile de la Chişinău, atunci când sunt întrebaţi cine e preşedintele acestui stat, spun: „Brejnev”. E pentru că Brejnev şi-a început cariera politică la Chişinău şi a ascensionat foarte rapid în Kazahstan, şi pentru că el este autorul unuia dintre cele mai stupide procedee de exod moldovenesc, intitulat „Ţelina”. Miile de tineri din Moldova care au fost duşi la desţelinirea nesfârşitelor stepe kazahe s-au pomenit ei înşişi dezrădăcinaţi pentru totdeauna de familie şi de neam. E o tragedie personală, cântată de ei în cântece la petrecerile de Ziua Independenţei. Dar cântecele lor nu se mai aud la Chişinău, căci ne despart vreo 7 state şi două mări.
Alina RADU
