Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Ecologism socialist vs capitalism

Ecologism socialist vs capitalism

Mişcarea ecologistă, mai ales în Occident, a devenit un refugiu pentru foştii intelectuali comunişti. După falimentul ideologiei lor, odată cu prăbuşirea imperiului sovietic, adepţii colectivizărilor şi ai dirijismului economic au găsit un adăpost în multe organizaţii ecologiste. Sunt cunoscuţi şi sub numele de ”harbuji”, deoarece: din afară sunt verzi, iar înăuntru roşii. Catastrofele ecologice, aşa-numita schimbare a climatului (iniţial, la începutul secolului XX, răcirea globală, apoi, mai recent, încălzirea globală) oferă un teren fertil pentru a convinge populaţiile despre necesitatea intervenţiilor de sus în jos. Doar vrem cu toţii să salvăm Planeta! Urmând logica generală şi profund înrădăcinată în mentalitatea etatistă, că orice criză este o oportunitate pentru instituţia Statului să se promoveze în calitate de marele salvator (bineînţeles, cu preţul impozitelor ridicate şi o restricţie progresivă a drepturilor private), problemele ecologice globale sunt o oportunitate de a impune statul-dădacă.

Exemplele recente sunt abundente, atât în Est, cât şi în Vest. Este clar că pentru regimul lui Putin ”argumentul ecologic” e binevenit pentru a ”vinde” populaţiei mai multe constrângeri din partea birocraţiei. Dar şi în Vest nu stăm mult mai bine. Reglementările UE provoacă deseori fie ilaritate, fie indignare. Astfel, ce să spunem despre interdicţiile recente împotriva anumitor modele de uscătoare pentru păr sau de aspiratoare, care ar consuma ”prea multă energie”? Nimeni nu pare să-şi fi pus întrebarea: câtă energie electrică economisim dacă în loc de 10 minute, cu un uscător obişnuit, suntem nevoiţi să stăm 20 de minute cu unul ”ecologic”? Sau credem că, de acum înainte, femeile vor ieşi iarna afară cu părul semiuscat? La fel se întâmplă şi cu o mulţime de produse casnice, care, „graţie” diferitelor reglementări, au devenit mai puţin performante: perele de duş care nu au voie să dea prea multă apă, maşinile de spălat, autovehiculele etc., etc. Sau se impun becurile ”economice”, care, în schimb, conţin mercur, substanţă care, la rândul său, creează alte probleme ecologice: atât atunci când se strică acasă şi contaminează covoarele, cât şi atunci când trebuie reciclate, ca să nu mai vorbim despre muncitorii care le produc, având contact cu aceste substanţe toxice.

Pentru unele cercuri din Republica Moldova activismul statal din Est şi din Vest poate va fi o şansă în afaceri: în loc de contrabanda cu ţigări, ar putea să-şi lărgească sortimentul – incluzând şi becuri clasice, aspiratoare, uscătoare de păr etc. Ca şi în timpul Uniunii Sovietice, contrabanda şi piaţa neagră restabilesc condiţiile naturale ale pieţei libere, satisfăcând cerinţele adevărate ale consumatorilor.

E straniu cum de atâţia economişti şi intelectuali ”pro-europeni”, deci ”pro-capitalişti” şi ”anti-comunişti”, nu ridică întrebarea: de ce nu putem rezolva problemele ecologice şi pe o cale non-socialistă? Deoarece, după cum spuneau economiştii occidentali din sec. XX, orice gestiune centralistă şi statală a unui bun sau serviciu este un pic de socialism.

Aplicarea strictă a drepturilor de proprietate privată şi eliberarea forţelor economice ar soluţiona foarte rapid multe probleme, considerate astăzi dileme. Ca şi în sec. XIX, când o companie care polua aerul sau apa era dată în judecată de către cetăţeni în mod individual, şi trebuia să ajungă la înţelegere cu fiecare dintre victimele respective, companiile vor fi mai uşor obligate să se conformeze standardelor mai stricte. Oare nu este mai uşor pentru o companie care poluează mediul să se descurce cu cineva responsabil dintr-o primărie sau să plătească o singură amendă statului decât să plătească mii de amenzi, câte una pentru fiecare cetăţean din localitate?! Şi oare, vorbind de norme şi standarde, localnicii înşişi nu vor cere standarde mult mai severe decât cele stabilite de un minister sau la Bruxelles, la sute de kilometri depărtate de locul poluării? Realitatea e că, în toată lumea, deseori chiar companiile, prin lobbying, stabilesc valorile acceptabile ale poluării, cu rezultatele cunoscute.