Cele două democraţii
Se aproprie alegerile parlamentare şi, ca şi în cazul altor evenimente ce sensibilizează masele, bunăoară Eurovisionul sau Campionatele de fotbal, fanii echipelor adverse se pregătesc pentru marea finală. Ca şi la evenimentele sportive de anvergură, cei implicaţi în organizare ne îndeamnă să participăm cât mai activ, lozinca lor fiind „participarea este totul”. Fondurile şi actorii internaţionali apelează la conştiinţa noastră, pentru a ne îndeplini datoria de cetăţean şi a vota. Bineînţeles, ar fi ideal, din perspectiva „valorilor europene”, să ne informăm, să consultăm programele partidelor, să le analizăm obiectivele politice, să verificăm onestitatea candidaţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi de lozincile populiste. Dar, la urma urmei, cel mai important este să ne exprimăm opţiunea în buletinul de vot, indiferent pentru cine.
Ca şi în alte situaţii încărcate emoţional, nu rămâne timp şi voinţă pentru discuţii profunde despre valorile fundamentale, despre ce ar fi şi ce nu ar fi o democraţie. Astfel de întrebări deranjează cadrul frenetic al perioadei electorale. Dacă europenii de altădată se dedau filozofării despre concepte-cheie precum „libertate”, „proprietate” şi „legitimitate”, masa alegătorilor de azi e pusă în mişcare prin scandaluri (să ne amintim de Iordan, nefericitul candidat la funcţia de primar, devenit vedetă porno) sau bătălii verbale (motivul îndrăgit pare să fie „trădătorii”), prin concerte cu vedete şi ex-vedete, prin distribuire de cadouri, prin sloganuri minimaliste. Victor Ponta, deşi nu candidează pentru o funcţie în R. Moldova, ne furnizează un model clasic al ultimelor: „Mândri că suntem europeni”. Ce o fi vrând să ne spună – că cineva, până acum, ne-a confundat cu africanii, mongolii sau extratereştrii? Sau „Mândri că primim şi consumăm fonduri din UE”, fiind mulţumiţi că mecanismul european de redistribuire a fondurilor face astfel încât chiar românofobi precum englezii să fie obligaţi să plătească cu o parte din impozitele lor pentru statul român?
Ce înseamnă atât de idolatrizata „democraţie”? Pare să se uite că, pentru fondatorii „valorilor europene şi americane” din sec. XVII-XIX, votul popular era strict legat de conceptul democraţiei liberale. Constituţiile erau văzute ca o barieră cu ajutorul căreia trebuiau apărate drepturile indivizilor sau minorităţilor de opiniile majoritare. Astăzi se conturează definirea democraţiei aproape exclusiv prin actul votării populare. Prin urmare, statul, vasăzică majoritatea votată, primeşte o carte blanche pentru a face aproape orice. Or, după cum spune analistul american Lew Rockwell: Când politicienii de azi se abţin de la unele acte imorale, nu o fac din cauză că le dictează astfel conştiinţa, ci pentru că nu sunt siguri că vor reuşi s-o facă fără proteste din partea populaţiei. Să nu ne mai amăgim deci că politicienii occidentali ar fi prin natura lor mai buni, ci să admitem că se comportă mai corect deoarece se tem mai mult de propriii cetăţeni, care, încă, sunt mai vigilenţi decât cei din spaţiul CSI.
În acelaşi timp, să nu trecem cu vederea un alt proces democratic, care are loc nu o dată la patru ani, ci în fiecare zi. Neîntrerupt, şi inclusiv la noi, cetăţenii votează cu leii lor pentru şi împotriva anumitor produse şi servicii. Spre deosebire de politică, unde sunt obligaţi să voteze la pachet mai multe puncte din programul unui partid, pe piaţă ei pot alege pentru fiecare produs aparte care ar fi vânzătorul mai potrivit. În economie, contrar demagogiei socialiste profund înrădăcinate, un antreprenor se deosebeşte fundamental de un şef de stat. Chiar şi un „rege al ciocolatei” îşi păstrează „coroana” (funcţia) doar atâta timp cât oamenii cumpără benevol produsele sale, neputându-i împiedica să cumpere produse de la concurenţi.
