„Carne de tun” pentru războaiele lui Putin
Şi după 23 de ani de la dispariţia URSS, R. Moldova continuă să se împartă între două destine istorice: 27 August 1991 şi 24 august 1944. Pe 27 August vom sărbători şi în acest an Ziua Independenţei faţă de Rusia sovietică, altfel zis, Ziua Libertăţii Noastre Naţionale, iar cu 3 zile mai devreme, Ambasada Rusiei la Chişinău, încolonată de regimentele politice ale lui Dodon, Şelin, Voronin, Formuzal, Şevciuk şi Usatîi, se va ambiţiona, ca totdeauna, să scoată de la naftalină şi să pună în scenă câteva acţiuni cultural-ideologice în amintirea celei de-a doua ocupaţii sovietice în Basarabia, camuflată sub umbrela „eliberării Moldovei de sub ocupaţia fascistă”. Putin nu s-a incomodat, nici în acest an, să-i semneze, pentru 24 august, deplasarea la Tiraspol şi Chişinău emisarului său pentru Transnistria, D. Rogozin, chiar dacă Rusia este de două săptămâni în război economic cu R. Moldova. Dar, şi cu Rogozin, şi fără el, semnificaţia zilelor de 27 şi 24 august, oricum, nu se schimbă. 27 August rămâne Ziua anti-ocupaţie, 24 august – ziua pro-ocupaţie, un fel de zi nedeclarată a mâncăilor care s-au înfruptat, în anii de după 1944, din toate „bunătăţile” ocupaţiei sovietice, făcându-şi carieră lor, copiilor şi nepoţilor pe contul foametei forţate, deportărilor, lagărelor sovietice de muncă, puşcăriilor politice, ateismului, lichelismului politic, lacrimilor şi sângelui celor care nu s-au îndoit sub regim. Sunt 23 de ani de la proclamarea Independenţei, iar R. Moldova continuă să trăiască şi azi un destin împărţit în două: între un trecut tragic şi criminal, legat de 24 august 1944, şi un prezent nerespectat încă după lege. Sunt două evenimente care se bat cap în cap şi se ceartă de 23 de ani în paginile Istoriei. Nu e prea mult ca să vedem ce facem? Cu noi, cu Istoria noastră şi, în special, cu cei care cresc şi se inspiră din această istorie(?!).
Nici o zi fără „ştiri de pe front”
Trăim vremuri încurcate. Războaiele au pus stăpânire pe lume: război în Irak, în Afganistan, stare de război în Siria, un război de peste 85 de ani (din nou fierbinte) între Israel şi Palestina, război în Ucraina, conflict redeschis în Karabah între Armenia şi Azerbaijan, concentrare masivă de trupe ruse la frontiera cu Ucraina, manevre militare în Rusia, manevre militare NATO, Moscova ameninţă Polonia şi Statele Baltice că vor fi şterse de pe faţa pământului, Medvedev a dat indicaţii să fie verificate adăposturile blindate (contra arme chimice şi nucleare), 61% dintre ruşi au convingerea că Rusia se îndreaptă spre un război parţial cu Ucraina sau un „război mare”, nu este mai puţin tensionată situaţia nici în zona de securitate la Nistru, Tiraspolul a anunţat mobilizare parţială şi se pregăteşte de război, Ucraina s-a înconjurat cu tranşee de protecţie şi trupe de grăniceri de-a lungul segmentului transnistrean al frontierei cu R. Moldova, la Bolgrad (potrivit presei ucrainene) se fac pregătiri pentru o răscoală armată a găgăuzilor din sud-estul Ucrainei, ameninţări la adresa securităţii R. Moldova se fac auzite, periodic, şi de la Comrat… Practic, nu există zi fără „ştiri de pe front”, cu morţi, refugiaţi, spitale pline de răniţi, cu case şi oraşe avariate de război, cu morminte, cruci şi, de la o zi la alta, cu alte morminte şi cu alte cruci… Ştirile despre război, mai ales după ocuparea Crimeii, au intrat în topul evenimentelor zilnice şi nu lipsesc de pe niciun canal de ştiri. Accesul la informaţie este partea bună a acestui lucru. Există, însă, şi partea proastă a lui: aceste ştiri încep a ne domina. Lumea începe a se obişnui cu războiul. Oamenii au ajuns să discute despre războaie cu mult mai multă lejeritate decât dacă ar discuta despre cel mai banal accident rutier sau despre canicula de afară. Nu vreau să invoc explicaţii, că ar fi mai multe. Până la urmă, toate depind de experienţa de viaţă şi de firea omului. Întrebarea ar fi alta: unde sunt „făcătorii de pace”? Pe mâna cui a ajuns această lume? De ce mesajele liderilor politici sunt mai mult pro-război decât pro-pace? Unde-i Biserica, făcătoarea dintotdeauna de pace? Dacă mesajul politic nu se mai întâlneşte cu cel biblic („Fericiţi făcătorii de pace, căci aceea fiii lui Dumnezeu se vor chema”), cred că e prea puţin ca Biserica să se roage doar de la amvon. Cuvântul Bisericii, la nivelul unui for mondial al Bisericilor, aşa după cum se organizase acum vreo 16 ani la Bucureşti, se face tot mai resimţit. Nu războaiele rezolvă problemele lumii. Ce s-a ales din Imperiul Otoman şi toate războaiele sale de sute de ani? Sau din cel Roman? Cu ce s-a ales Rusia sau Germania de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial? Unde era Rusia? Unde este? Ce probleme a rezolvat războiul israeliano-palestinian? Sau războiul din 1992 de la Nistru? Războaiele nu rezolvă problemele, războaiele fac probleme.
Ruşii fug de Putin
În urma unui sondaj, publicat recent pe Lenta.ru, 11% dintre ruşi (14 milioane, aproape 4 state ca R. Moldova) sunt decişi să părăsească Rusia. Motivele principale: ”războiul embargourilor” şi situaţia din Ucraina. Ruşii nu vor să moară nici de foame şi nici în războaiele lui Putin. Şi pleacă. Principalele destinaţii: SUA, Canada, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Austria, Germania. Nu Kazahstan, nu Belarus (Uniunea Vamală), ci Europa şi SUA. În acelaşi timp, valeţii lui Putin la Chişinău (Dodon, Usatîi, Formuzal la Comrat) fac spume la gură, chemând moldovenii să renunţe la UE în schimbul Uniunii Vamale. Poate s-or găsi şi proşti care să se ia după capul lor, dar ultimele date oficiale arată că deja 1 milion de moldoveni şi-au perfectat paşapoarte biometrice. Adică sunt şi ei, ca şi ruşii din Rusia, tot pe drumul spre America şi Europa. 25% dintre dânşii sunt rusofili din Transnistria. Păi dacă ei, transnistrenii, care sunt de 22 de ani sub Rusia, fug de Rusia, ce să caute moldovenii în Uniunea Vamală cu Rusia? La ce bun? „Carne de tun” pentru războaiele lui Putin?
