O ţărancă: prea banală, în viziunea unora, şi prea puternică – în realitate

Deşi, în R. Mol­do­va, numă­rul celor ple­ca­ţi pes­te hota­re se menţi­ne în con­ti­nu­a­re des­tul de mare, sunt şi din­tre cei care, indi­fe­rent de gre­u­tă­ţi, aleg să tră­i­as­că ală­tu­ri de copii şi de rude, aca­să. Acum 8 ani, când s-a căsă­to­rit şi a tre­cut cu tra­i­ul în fami­lia soţu­lui, pen­tru Nina Bădă­rău satul Ciu­lu­ca­ni, raio­nul Tele­neş­ti, a deve­nit noua sa casă. Moti­vul din care feme­ia a ales să rămâ­nă în sat sunt cei doi copii ai săi. “Copi­ii tre­bu­ie să cre­as­că ală­tu­ri de mamă”, spu­ne ea.

Tră­ieş­te la ţară, dar, cu cer­ti­tu­di­ne, via­ţa sa nu este mai puţin inte­re­san­tă decât a unei per­soa­ne cu pro­fe­sie de eli­tă. În sat, Nina găseş­te nume­roa­se apli­ca­ţii talen­te­lor sale: prac­ti­că medi­ci­na vete­ri­na­ră – atun­ci când naş­te vre­un ani­mal; este pro­fe­soa­ră – atun­ci când îşi aju­tă fii­ca la ore; este bru­tar – atun­ci când coa­ce pâi­ne; este viti­cul­tor – atun­ci când îngri­jeş­te plan­ta­ţia de vie. Soţul său mun­ceş­te în con­stru­cţii, într-o loca­li­ta­te din apro­pi­e­rea Chi­şi­nă­u­lui. Din aceas­tă cau­ză, Nina este nevo­ită să se des­cur­ce sin­gu­ră cu gos­po­dă­ria. Are doi copii, feti­ţa este în cla­sa a II-a, iar băi­a­tul are 5 ani­şo­ri şi e aca­să, în gri­ja mamei.

Dimineţile încep prea devreme

Spre deo­se­bi­re de mulţi din­tre noi, ziua ei înce­pe oda­tă cu zorii, la 5.30. Nu o tre­zeş­te nici cocoşul, nici deş­tep­tă­to­rul. Ea spu­ne că res­pon­sa­bi­li­ta­tea îi dă de şti­re când anu­me să se tre­zeas­că. Are doar 28 de ani, dar nu zăbo­veş­te în faţa oglin­zii atun­ci când se îmbra­că dimi­nea­ţa. Ţine cont doar de vre­mea de afa­ră. Îmbră­ca­tă mai cald, cu bas­ma pe cap şi cu o şalin­că la brâu, iese afa­ră, la mun­că. Mai întâi hră­neş­te păsă­ri­le şi ani­ma­le­le, le vor­beş­te sau le întrea­bă dacă nu le-a fost frig noap­tea. Face totul în mare gra­bă, deo­a­re­ce, la ţară, tim­pul nu se măsoa­ră în ore, ci în minu­te şi în mun­ci. Fără a se uita la ceas, Nina intră în casă, ca să-şi tre­zeas­că copi­lul care mer­ge la şcoa­lă. După ce aprin­de focul în sobă, intră în came­ra copi­i­lor, trezindu-i cu dui­oşie. Le găteş­te deju­nul, o masă nu prea boga­tă, de post, dar aran­ja­tă cu deli­ca­teţe.

Ziua de muncă nu începe fără un “Doamne-ajută”

În timp ce copi­ii mănân­că, ea pune în ghi­o­z­da­nul feti­ţei 2 mere şi 2 felii de pâi­ne cu dul­cea­ţă. De obi­cei, mănân­că repe­de, de par­că nu ar avea răb­da­re să iasă mai degra­bă afa­ră, la mun­că. După ce strân­ge masa, îşi petre­ce fii­ca la şcoa­lă, pe când cel mic rămâ­ne aca­să. La poar­tă o pri­veş­te preţ de câte­va minu­te, ca să se asi­gu­re că feti­ţa, înfrun­tând noro­i­ul, evi­tă băl­toa­ce­le. Apoi, cu un aer sigur, revi­ne în cur­te, unde îşi con­ti­nuă mun­ca. De câte­va zile, în drum, stau arun­ca­te niş­te lem­ne adu­se de la pădu­re. Le taie şi le aran­jea­ză la locul lor. Deo­a­re­ce soţul e ple­cat la mun­că depar­te de casă, nu mizea­ză pe aju­to­rul lui. Se des­cur­că sin­gu­ră. Îmi spu­ne că ziua de mun­că nu înce­pe fără un “Doamne-ajută”. După ce îşi adu­ce topo­rul din beci, lem­ne­le mai subţi­ri le rupe cu genun­chiul, iar în cele mai groa­se tra­ge de câte­va ori cu topo­rul. Pes­te vreo oră de mun­că, îşi ia un mic răgaz pen­tru odih­nă.

“O gospodină adevărată se descurcă şi fără bărbat…”

Îşi scoa­te bas­ma­ua şi îşi şter­ge frun­tea umezi­tă de sudoa­re. Nu stă prea mult aşe­za­tă, pen­tru că, spu­ne ea, “e sfârşit de săp­tămâ­nă, dar încă nu s-a lămu­rit cu lem­ne­le din poar­tă”. După ce îşi lasă câte­va hai­ne jos, se pune din nou pe trea­bă. Par­că observându-mi mira­rea, spu­ne: “O gos­po­di­nă ade­vă­ra­tă e cea care se des­cur­că şi fără băr­bat, cea care poa­te face şi mun­că de băr­bat”. Când obo­seş­te, lasă tăi­a­tul lem­ne­lor şi se apu­că de cărat şi de aran­jat. În tot acest timp, îmi poves­teş­te des­pre copi­lă­ria sa. Îşi amin­teş­te că, atun­ci când era mică, îşi aju­ta părinţii la cărat lem­ne. Într-un moment, mă întrea­bă cât o fi fiind ora. Când i-am spus că e 12.00, se miră, zicând: “Ce repe­de tre­ce tim­pul, dar mai am atâ­tea de făcut”. Se scu­tu­ră de aşchii şi intră repe­jor în casă, să găteas­că ceva de mân­ca­re. Face un borş cu faso­le. “Nu prea ai ce găti în post, dar Dum­ne­zeu te aju­tă dacă ai dorinţă să pos­teş­ti”, spu­ne ea. După vreo oră petre­cu­tă la pli­ta de gătit, gus­tă şi se ara­tă mulţu­mi­tă. Îl chea­mă şi pe Vasi­li­că, fiul ei de 5 ani, să gus­te borşul. După prânz, copi­ii merg la cul­ca­re, iar Nina cobo­a­ră din pod niş­te făi­nă. Justificându-se, par­că, zice: “De obi­cei, sâm­bă­ta mi-o rezerv pen­tru spă­lat, copt şi cură­ţe­nie, dar sâm­bă­ta asta vreau să merg la cură­ţit via pe deal, pen­tru că vine şi soţul aca­să”.

Ca orice gospodină — cum fără vecină?!

Cer­ne făi­na, face plă­mă­de­a­la şi o lasă să se odih­neas­că la cald, pe cup­tor. Se ţine de spa­te, cău­tând un sca­un. După jumă­ta­te de zi de mun­că, obo­sea­la se face simţi­tă. Şede vreo 10 minu­te, făcându-şi pla­nu­ri pen­tru zile­le urmă­toa­re: “Să dea Dom­nul să fie vre­me bună, să pot înche­ia cu lem­ne­le astea şi să mă apuc de vie. Veci­nii au terminat-o deja, da’ eu nici nu am început-o. Tre­bu­ie să fac cură­ţe­nie în beci…” Nu stă prea mult pe gân­du­ri, pen­tru că tre­bu­ri­le nu se fac cu gân­dul, ci cu mâi­ni­le. Îşi pre­gă­teş­te tăvi­le şi frămân­tă pâi­nea. Când ter­mi­nă, lasă alu­a­tul să cre­as­că pe cup­tor şi iese afa­ră, la mun­că. Cu un “Doamne-ajută”, înce­pe din nou să taie lem­ne. După vreo oră, mai face o pau­ză, şi nu pen­tru că ar fi obo­sit, ci pen­tru că o veci­nă, cumă­tra Lucia, veni să vadă ce mai face. Ca ori­ce gos­po­di­nă – cum fără veci­nă?! Îşi invi­tă veci­na în casă şi o ser­veş­te cu un pahar de vin. Vreo jumă­ta­te de oră, feme­i­le vor­besc, se plâng, mai râd de băr­ba­ţi, des­pre care, spu­ne cumă­tra Lucia: “S-ar pră­pă­di fără femei”.

Munca de după muncă

Nina pune pâi­nea în tăvi, iar cumă­tra Lucia plea­că aca­să. Îna­in­te de a da pâi­nea în cup­tor, face sem­nul cru­cii la toa­te tăvi­le şi o roa­gă pe Mihă­i­ţa, proas­păt tre­zi­tă din som­nul de la ami­a­ză, să le ungă cu ulei. S-a făcut. Timp de două ore, cât se va coa­ce pâi­nea, va sta fără gri­jă. Îşi îmbra­că copi­ii şi ies afa­ră. Ea con­ti­nuă să taie lem­ne, iar feti­ţa le strân­ge şi, câte două, câte trei, le clă­deş­te la loc. Din când în când, intră în casă, bea un pahar cu apă şi se uită în cup­tor. Iese afa­ră, unde are impre­sia că, deşi mun­ceş­te cu spor, lem­ne­le sunt la fel de mul­te. Pes­te vreo oră, hră­neş­te păsă­ri­le şi ani­ma­le­le, după care, fre­donând “Are mama trei copi­le”, revi­ne la tăi­at lem­ne. Când ştie că pâi­nea s-a copt, îşi chea­mă aju­to­rul şi merg să o scoa­tă din cup­tor. O pâi­ne e mai arsă într-o par­te. S-a luat cu lucrul şi a scos-o mai târ­ziu. Când pâi­nea e pe masă, se aşa­ză cu toţii în jur să gus­te din ea.

“Dacă economiseşti — te îmbogăţeşti”

Nina rupe în bucă­ţi pâi­nea proas­pă­tă. “Aşa am învă­ţat aca­să, la mama. Pâi­nea proas­pă­tă nu se tăia, ci se rupea. De fapt, am învă­ţat să coc de la soacră-mea, Dum­ne­zeu să o ier­te”, spu­ne Nina. Încăr­ca­ţi cu ener­gie, revin la mun­că, la lecţii sau la joa­că. Pen­tru Nina, pute­ri­le nu mai sunt cele de dimi­nea­ţă. Mai des­pi­că lem­ne vreo două ore, iar apoi înce­pe să facă ordi­ne. Strân­ge şi sur­ce­le­le, deo­a­re­ce, spu­ne ea, “dacă eco­no­mi­seş­ti – te îmbo­gă­ţeş­ti. Dacă pui un braţ de sur­ce­le pe noap­te în foc, căl­du­ra ţine până dimi­nea­ţă”. Pen­tru azi a ter­mi­nat cu lem­ne­le. Se lasă amur­gul, dar ea mai are de făcut ordi­ne în beci. Mai întâi mer­ge să hră­neas­că păsă­ri­le şi ani­ma­le­le, apoi intră în casă ca să aprin­dă focul în sobă.
Între timp, îşi con­tro­lea­ză copi­lul dacă se des­cur­că cu teme­le. Dă câte­va indi­ca­ţii şi revi­ne afa­ră – chiar dacă se întu­ne­că, ziua de mun­că nu s-a ter­mi­nat.

“Cu grija Domnului şi cu munca noastră, avem de toate”

Cobo­a­ră în beci, să facă ordi­ne. Pre­gă­teş­te borca­ne­le pen­tru spă­lat, aran­jea­ză pro­vi­zi­i­le, fie­ca­re în lada sa, arun­că mură­tu­ri­le care nu mai sunt bune şi mătu­ră. Cură­ţe­nia e gata, dar nu pen­tru mult timp: “Pes­te două săp­tămâ­ni va tre­bui să fac din nou”. Mulţu­mi­tă că s-a des­cur­cat, intră în casă. Ziua de mun­că se ter­mi­nă cu o cină de post. La masă, ser­vesc car­to­fi înă­bu­şi­ţi, reca­pi­tu­lea­ză ce a făcut azi şi îşi face pla­nu­ri pe mâi­ne. “Cre­deam să ter­min azi cu lem­ne­le, dar nu a fost să fie. Sper să ter­min mâi­ne”. După ce îşi cul­că copi­ii, se găteş­te şi ea de cul­ca­re, se mai uită la tele­vi­zor, ca să fie la curent cu ce se întâm­plă şi în afa­ra gos­po­dă­ri­ei sale. Ziua se ter­mi­nă cu o tele­no­ve­lă, pe care nu reu­şeş­te să o pri­veas­că, deo­a­re­ce adoar­me obo­si­tă. Cu faţa arsă de vânt, cu pum­nii roşii de frămân­tat, cu mâi­ni­le zdre­li­te de lem­ne şi cu dure­ri în spa­te, de la atâ­tea gre­u­tă­ţi, feme­ia adoar­me. Nu duce via­ţa la care a visat, dar e feri­ci­tă pen­tru că, spu­ne ea, “cu gri­ja Dom­nu­lui şi cu mun­ca noas­tră, avem tot de ce este nevo­ie”. Pe când alte femei de vâr­sta ei visea­ză la bani, case de lux sau auto­mo­bi­le, vise­le Ninei nu trec de ori­zon­tu­ri­le pro­pri­ei gos­po­dă­rii. E o feme­ie de la ţară – prea bana­lă, în viziu­nea uno­ra, şi prea puter­ni­că – în rea­li­ta­te.

Sorina BUJAROV

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

  • mos Ion

    Res­pect autoa­rei si ero­i­nei arti­co­lu­lui.

  • lili­ca

    toti ràmi­nem tàrani,nu are impor­tan­tà lokul unde sintem…foarte mul­te femei lucrind ca badan­te in italia,kok pine,au o bucà­ti­kà de pàmint si pun tot necesar…cu ati­tea otrà­vu­ri in cele cum­pàra­te fie­ca­re se stàrue sà iasà din situ­a­tie cum poa­te
    cunosc o fami­lie din rominia,care are serà mare si cul­ti­và anul impre­jur legume,verduri…au pes­te 100 de pàsàri si asa mai depar­te
    unde nu ai fi por­ti cu tine rea­li­ta­tea des­crisà mai sus
    nimic banal nu vàd,vàd si eu rea­li­ta­tea care va sal­va lumea de la evo­lu­ti­ea nebunà,de la inde­pàr­ta­ea omu­lui de la natu­rà

    SPER CA MAI MUL­Tà LUME Sà REVIE LA PàMINT

    Và SPUN SINCER ,AR FI UN NOROK PENTRU MINE Sà AM POSIBILITATEA DOAMNEI NINA

  • Ala

    superb arti­col ! superb !

  • Ani­soa­ra

    Bra­vo! Nu e bana­la pen­tru mine…E o isto­rie rea­la din via­ta de zi cu zi a unei femei de la tara, Patri­o­ta a Mol­do­vei.