Din amintirile unui refugiat: „Războiul păşea pe urmele noastre…”

După ce le-au fost distruse locuinţele, s-au văzut nevoiţi să se ascundă în localităţile din preajmă, însă bombardamentele i-au găsit şi acolo. Au văzut moartea cu ochii. Au sperat, totuşi, până în ultima clipă că pacea se va instaura pe pământul lor natal şi o vor putea lua de la capăt la ei acasă. Când şi-au pierdut speranţa, s-au văzut nevoiţi să plece pe tărâmuri străine, ca să-şi salveze copiii.

Seda Baghdasaryan a plecat din Armenia în 1993. „Războiul din Nagorno-Karabah (altfel spus, Războiul din Karabahul de Munte, un conflict armat care a avut loc de la sfârşitul anilor ’80 şi până în 1994, în enclava Nagorno-Karabah din sud-vestul Azerbaidjanului, între majoritatea etnicilor armeni din Nagorno-Karabah, susţinuţi de Republica Armenia, şi Republica Azerbaidjan, n.r.). În plus, încă erau resimţite urmările seismului”, îşi aminteşte femeia. Se referă la cutremurul din 7 decembrie 1988, care a făcut circa 55.000 de victime. Epicentrul acestui cutremur, care a avut magnitudinea 6,9 pe scara Richter, s-a situat la aproximativ 40 de kilometri nord-vest de oraşul armean Leninake. Acesta s-a produs la ora 11:41, când toate fabricile şi şcolile erau pline. Cutremurul a durat mai puţin de un minut, iar patru minute mai târziu a urmat altul, cu magnitudinea de 5,8. Toate clădirile cu peste două etaje, aflate la o distanţă de 45 km în jurul epicentrului cutremurului, s-au prăbuşit, zdrobind mortal sau îngropând de vii pe toţi cei aflaţi în interior.

Nimic nu poate înlocui o îmbrăţişare caldă

Urmările seismului, dar şi războiul care s-a prelungit mai bine de zece ani, au dus la noi victime, ceea ce i-a silit pe localnici să se gândească la diverse modalităţi de supravieţuire, una dintre acestea fiind migrarea. Seda, mamă a doi copii, îşi făcea griji pentru viaţa fiilor săi şi a decis împreună cu soţul şi cu fratele ei să imigreze în R. Moldova. Fratele Sedei este căsătorit cu o moldoveancă, ceea ce-au crezut că le va facilita imigrarea. Pe data de 14 iunie s-au împlinit 22 de ani de când Seda şi familia sa s-au stabilit cu traiul în R. Moldova. „Nu am avut posibilitate să achiziţionăm o locuinţă şi, până în prezent, trăim în chirie. Cel mai important lucru, însă, este faptul că ambii mei fii sunt în siguranţă”, spune Seda.

Imediat ce a venit în ţară, femeia şi-a aranjat copiii la şcoală. Băieţii (pe atunci aveau 16 şi, respectiv, 17 ani), fiind sociabili, s-au integrat uşor în noul colectiv şi au însuşit repede şi limba română. Deşi R. Moldova a devenit pentru ei nu doar un loc de refugiu, dar şi o a doua patrie, recunoaşte totuşi că-i este dor de casă. Seda a mai fost o dată, în 1997, în Armenia, ca să-şi perfecteze actele. De atunci nici ea, nici altcineva din familia ei nu au mai reuşit să-şi revadă plaiul natal. „Mi-e foarte greu. Dorul de patrie, de pământul pe care am văzut lumina zilei mă frământă continuu, dar aici sunt copiii mei, care şi-au creat propriile familii. Am deja trei nepoţei şi nu mă pot lipsi de ei. Am suferit o despărţire de mamă, de surori şi fraţi atunci când mi-am luat copiii şi am plecat de acasă. Nu voi putea face faţă încă unei despărţiri, de data aceasta de propriii mei copii”, spune Seda. Deşi comunică des cu cei dragi prin intermediul internetului, regretă că nu-şi poate cuprinde mama, care este deja în etate. „Ne bucurăm că sunt posibilităţi tehnice de comunicare, dar nimic nu poate înlocui o îmbrăţişare caldă”, spune Seda cu regret.

„Dacă obţin cetăţenie, voi putea să respir aerul ţării care m-a găzduit”

Perioada de adaptare într-o ţară nouă a fost, de asemenea, una anevoioasă. Seda nu-şi putea găsi un loc de muncă, în timp ce soţul său se angajase ca zugrav. După o perioadă, femeia a reuşit să se angajeze în calitate de cusătoreasă. Deşi nu avea studii în domeniu, au acceptat-o, pentru că are mâini dibace. Ulterior, când fabrica unde lucra a falimentat, a fost ajutată de conaţionalii săi, care i-au oferit un loc de muncă, unde a învăţat, de data aceasta, să coacă pâine. Seda era bucuroasă de orice loc de muncă oferit şi învăţa repede tot ce trebuia să ştie, ca să-şi întreţină copiii. Zece ani a copt pâine. Această perioadă, însă, n-a fost înregistrată în carnetul de muncă, deoarece nu avea viză de reşedinţă. R. Moldova a aderat abia în 2002 la Convenţia ONU (din 1951) privind statutul refugiaţilor şi Protocolul adiţional din 1967. Prima lege cu privire la statutul refugiaţilor a intrat în vigoare în 2003, iar în 2005, în legislaţia naţională, pe lângă statutul de refugiat, a fost introdusă o formă complementară de protecţie, numită „protecţie umanitară”. Respectiv, Seda a obţinut această protecţie umanitară în 2006. Acest fapt i-a permis femeii să se angajeze oficial pe teritoriul R. Moldova. Astăzi, găteşte într-o cafenea din capitală.

În 2011, ambii fii au obţinut cetăţenia R. Moldova. Seda a depus cerere în 2012 şi speră să poată deveni curând cetăţean al acestei ţări cu acte în regulă. „Anul trecut m-au refuzat, pentru că aveam statut de „protecţie umanitară”. Ulterior, am scris cerere să obţin statut de refugiat, în speranţa să mi se ofere deja cetăţenie. În toţi aceşti ani, de când mă aflu în R. Moldova, am respectat legea acestei ţări. Muncesc, sunt un om cinstit şi-mi doresc să am drepturi depline, ca şi oricare alt cetăţean”, spune femeia. În octombrie 2014 a obţinut statut de refugiat, iar în februarie 2015 a depus o nouă cerere de obţinere a cetăţeniei.

Seda a susţinut examenele de cunoaştere a limbii române şi a prevederilor Constituţiei R. Moldova. „Eu pot comite greşeli la conjugare, dar, în general, slavă Domnului, am însuşit limba. M-au ajutat colegii şi cumpărătorii. Am însuşit-o prin comunicare”, zâmbeşte femeia. Totuşi, spune că cel mai greu i-a fost să facă faţă birocraţiei, iar cel mai mare vis al său este să devină cetăţean cu acte în regulă. „Dacă obţin cetăţenie, voi putea, în sfârşit, să respir aerul libertăţii, aerul ţării care m-a găzduit”, remarcă Seda Baghdasaryan.

523-ahmad1„Mi-am zis: eu de ce să nu învăţ româna?”

Ahmad Altamro a venit în R. Moldova din Siria să studieze medicina. „În ţara mea este foarte dificil, dar şi foarte scump, să fii admis la facultatea de medicină. Am aflat de la prietenii care-şi făceau studiile aici despre ULIM şi m-am gândit că este o şansă. Pentru mine, era convenabil şi faptul că puteam să-mi fac studiile în limba engleză”, îşi explică tânărul alegerea. Locuia în gazdă la o femeie vorbitoare de rusă, care-i devenise practic o a doua mamă. Cu ajutorul ei a învăţat şi limba rusă. Tot la ea a venit să ceară binecuvântare şi atunci când şi-a găsit sufletul-pereche.

În 2004 Ahmad a cunoscut-o pe Aurica. „Am făcut cunoştinţă în centrul Chişinăului. M-a „amăgit” (râde, n.r.), dar nu-mi pare rău”, relatează bărbatul, privindu-şi soţia cu gingăşie. Ea venise în capitală să urmeze cursuri de secretariat. Ahmad, însă, a convins-o să termine şcoala generală şi să studieze şi ea medicina. Aurica recunoaşte că a făcut acest pas pentru el, pentru că-şi dorea să-i fie aproape. Cei doi s-au căsătorit. Totuşi, la început, a existat un mic impediment de comunicare, şi asta pentru că Ahmad nu vorbea româna, iar Aurica nu cunoştea rusa. Tinerii comunicau în engleză. „Am observat, după un timp, ca ea a furat câte ceva din rusa mea şi mi-am zis: eu de ce să nu învăţ româna? Am convenit că acasă vorbim doar româna şi aşa am însuşit limba”, zâmbeşte bărbatul.

„Locuiam într-o zonă cu o lipsă acută de medici”

În 2008, după şase ani de studii în R. Moldova, a revenit în ţara sa natală, unde a început să-şi facă rezidenţiatul, specializându-se în osteo-chirurgie. Şi-a deschis şi un cabinet privat, unde activa în calitate de terapeut, pediatru, oferind şi consultaţii de urgenţă. În 2011 Aurica a finalizat studiile – medicină generală. Între timp, născuse o fetiţă, pe care, însă, a fost nevoită s-o lase în grija mamei sale, pentru a putea să-şi continue studiile. „Aveam un dor cumplit. Soţul meu era în Siria, Alexandra la mama şi eu la Chişinău”, îşi aminteşte tânăra. În această perioadă, Ahmad făcea naveta Siria – R. Moldova, aşteptând răbdător ziua când nu va mai fi nevoit să se afle la depărtare de iubită şi de copilul lor. „Tatăl meu era foarte bolnav şi trebuia să-i fiu alături, Aurica învăţa, fetiţa creştea la bunica. A fost o perioadă foarte dificilă”, relatează Ahmad.

Imediat ce au finalizat studiile, Aurica a plecat cu fetiţa la soţ. Au închiriat un apartament cu două camere, Ahmed transformând una dintre ele în cabinet medical pentru soţie, iar altul – pentru sine. „Locuiam într-o zonă cu o lipsă acută de medici şi noi acordam primul ajutor medical. Nu era vorba să ne îmbogăţim. Acolo avem foarte multe rude, circa 200—300 de oameni din localitate ne sunt rude, şi, evident, le acordam ajutor gratuit”, relatează cuplul. Aurica, între timp, a depus cerere pentru cetăţenie siriană. Însă, viaţa lor fericită a fost zdruncinată de focul armelor. După ce au lucrat un an şi jumătate, războiul a ajuns şi pe meleagul lor, în satul Azaz.

523-ahmad2„Am crezut că mor acolo. Aveam senzaţia că mi-am pierdut fiica…”

Conflictul armat a început încă în 2010. Totuşi, după studii, Ahmad a decis să revină în patrie, fiind aşteptat de părinţi şi rude. „Este ţara mea şi-mi doream să le fiu de folos celor de acasă. Însă, atunci când am fost atacaţi, am fost nevoiţi să fugim în satul vecin. Când a fost atacat şi acesta, am fugit în altă localitate, şi tot aşa până am înţeles că nu mai avem unde fugi. Războiul păşea pe urmele noastre”, relatează Ahmad ororile trăite. „Duceam lipsă de chestii elementare: apă, gaz, lumină. Avioanele zburau deasupra şi bombardau, efectiv, satul”, relatează cuplul.

În una din zile, femeia şi-a trimis copila la bunica, aceasta locuind chiar după colţ. „În câteva clipe după ce a ieşit Alexandra, am auzit vuietul unui avion chiar deasupra casei noastre, care, în acel moment, a început să tremure. Au aruncat bomba chiar în faţa uşii de la intrare. Când am privit pe geam, am văzut cum a zburat un roi de pietre cu o viteză extraordinară. Am deschis uşa să văd ce-i cu Alexandra şi era cât pe ce să mă prăbuşesc în groapă. Se formase o grotă de circa 7 metri în diametru şi tot atâta în adâncime. Însă, atunci nu puteam să mă gândesc decât la Alexandra. Nu ştiam dacă fata mea a reuşit să ajungă la bunica sau nu. Am crezut că mor acolo. Aveam senzaţia că mi-am pierdut fiica”, povesteşte mama copilei, în timp ce lacrimile i se preling pe obraz.

După o pauză, în care Ahmad a încercat să-şi reţină lacrimile, într-un final, a oftat, continuând: „Speram că se va sfârşi conflictul şi ne vom putea continua traiul liniştit. Dar ziua aceea a dat totul peste cap. A fost foarte greu”. Cuplul şi-a luat în grabă mezinul, Maxim, care avea pe atunci doar două luni, şi a ieşit pe geam, alergând spre casa bunicii. „Când fugeam, am remarcat că sticlele de la toate geamurile din regiune erau numai cioburi. Imediat ce am ajuns, am alergat în baie, unde se ascundea toată familia. Când am văzut-o pe Alexandra acolo, printre ei, am simţit că o să cad”, îşi continuă relatarea Aurica cu lacrimi în ochi.

„Când auzeam avioanele, îmi luam copiii în braţe… în caz că murim, să murim împreună”

Au încercat să alunge gândul plecării până în ultima clipă, însă s-au văzut nevoiţi să ia decizia finală. „Chiar şi noi, adulţii, tremuram când auzeam avioanele, dar vă închipuiţi ce se întâmpla cu cei mici? Le tremurau picioruşele chiar şi în somn. Uneori, soţul pleca în oraş, iar noi rămâneam acasă şi, când auzeam avioanele, îmi luam copiii în braţe să ne ascundem. În caz că murim, să murim împreună, să nu ne chinuim separat”, spune Aurica, în timp ce lacrimile îi curg şiroaie. Pericolul continuu, dar şi rugăminţile soacrei l-au convins pe Ahmad că trebuie să găsească un loc sigur pentru familia sa.

Stresul psihologic la care au fost supuşi şi-a lăsat amprenta, făcându-se simţit chiar şi atunci când au revenit în R. Moldova. „Am mers la ţară, la mama, şi tocmai trecea un avion cu pasageri deasupra satului. Alexandra a auzit sunetul de avion, a început să tremure şi să mă tragă de mână, ca să ne ascundem sub pat”, îşi aminteşte femeia. Ahmad, însă, nu a revenit cu ei. A rămas alături de părinţii săi, mai ales pentru că tatăl său necesita ajutor medical. Din acel moment, bărbatul, practic, avea o durere dublă: tânjea după copii şi soţie, ştiind că aceştia duc lipsă de bani, iar de cealaltă parte era războiul, punând în pericol nu doar viaţa lui, dar şi a fiecărui membru al familiei. Într-un final, văzând că nu încetează conflictul armat, chiar tatăl lui Ahmad i-a zis să plece.

Pentru oameni, contează nu naţionalitatea medicului, ci capacitatea acestuia de a le acorda ajutor

Revenit aici, a încercat să se angajeze în calitate de medic, însă n-a reuşit, deoarece avea nevoie de un act care să ateste că a terminat rezidenţiatul în R. Moldova. A apelat la Biroul de Migraţie şi Azil (BMA), obţinând protecţie militară pentru un an de zile. S-a angajat la o companie farmaceutică. Între timp, a făcut cunoştinţă cu persoane care activau în ONG-uri ce ajută refugiaţii. „Au venit la noi. Mi-au văzut familia, au văzut cum locuim. Ne-au ajutat cu cele necesare”, menţionează bărbatul. Ulterior, ajutat de BMA, a fost admis la rezidenţiat în R. Moldova, mai ales că absolvise facultatea cu o medie înaltă.

În prezent, face specializare în anesteziologie şi terapie intensivă la spitalul din mun. Bălţi. Totodată, activează la urgenţe. Iniţial, îşi făcea griji cum va fi acceptat de pacienţi, acum spune că, pentru oameni, contează nu naţionalitatea medicului, ci capacitatea acestuia de a le acorda ajutor sau, uneori, pur şi simplu, de a le asculta oful. Fenomenele rasismului şi xenofobiei nu sunt răspândite pe larg în R. Moldova. Totuşi, uneori, au fost raportate incidente sporadice privind tratamentul discriminator ori violenţa împotriva străinilor. Ca urmare a intrării în vigoare a Codului privind Infracţiunile Administrative, la Chişinău a fost creat un centru de reţinere a străinilor ilegali, Centrul de Cazare a Migranţilor (MAC). UNHCR a oferit instruire personalului MAC în domeniul protecţiei şi întreprinde în mod obişnuit misiuni de monitorizare a protecţiei, oferind şi consiliere solicitanţilor de azil de la MAC, în mod direct sau prin intermediul ONG-ului partener de implementare.

„Acum mă simt la mine acasă…”

Aurica, de asemenea, a fost admisă la rezidenţiat, specializându-se în pediatrie. Deşi acum sunt fericiţi că au reuşit să depăşească dificultăţile vieţii, în sufletul lui Ahmad a rămas o cicatrice, care îl supără şi astăzi. În timp ce cuplul îşi perfecta actele în R. Moldova, starea de sănătate a tatălui lui Ahmad s-a înrăutăţit brusc. Apropiaţii l-au internat la un spital din Turcia. „M-am dus imediat la el, dar era deja târziu. S-a pierdut viaţa unui om drag… Când am ajuns în Turcia, familia mea deja îl transportase înapoi în Siria, iar când am ajuns acasă, el deja era înmormântat”, spune bărbatul înghiţind sec. Îl frământă şi faptul că tatăl său, care-şi dorise atât de mult să-şi vadă fiul medic, n-a reuşit să se bucure că visul i s-a împlinit.

Pe lângă faptul că ambii sunt harnici şi muncesc mult, cei doi spun că au avut noroc şi de oameni buni, care i-au ajutat fie oferindu-le un loc de muncă, fie să-şi continue studiile, fie pur şi simplu susţinându-i moral. „Dacă nu întâlneam oameni buni la suflet, nu ajungeam niciunde”, spune Aurica. Astăzi, Ahmad este cetăţean cu acte în regulă. După ce a obţinut statut de refugiat pentru o perioadă de cinci ani, şi-a depus actele pentru obţinerea cetăţeniei. Astfel, pe 28 mai, bărbatul a obţinut cetăţenia R. Moldova. „Acum mă simt la mine acasă. R. Moldova a devenit a doua mea patrie, după Siria”, declară Ahmad Altamro.

Majoritatea refugiaţilor vin din zone de conflict armat

„R. Moldova, ca şi toate celelalte ţări, este afectată de situaţiile din regiune. Astfel, până anul trecut prevalau refugiaţii din Siria, însă, din septembrie anul trecut şi până în prezent, a crescut brusc numărul cetăţenilor din Ucraina care se refugiază pe teritoriul nostru”, susţine Mariana Ianachevici, director executiv al Asociaţiei pentru abilitarea copilului şi familiei „Ave copiii”. Totuşi, aici vin oameni care fie sunt descendenţi din cetăţeni ai R. Moldova, fie au rude apropiate în ţara noastră. Respectiv, în afară de refugiaţi, sunt şi familii mixte, în care cel puţin unul dintre părinţi, de obicei mama, este cetăţean al R. Moldova. În plus, „majoritatea refugiaţilor vin din zone de conflict armat şi, respectiv, au un puternic stres psihologic, pentru că şi-au pierdut tot ce-au avut: casa, gospodăria în care au investit zeci de ani sau chiar oameni apropiaţi. Îi afectează foarte mult şi incertitudinea. Sunt în continuă aşteptare că, poate-poate, lucrurile se vor îmbunătăţi şi se vor putea întoarce acasă”, adaugă Mariana Ianachevici.

Numărul persoanelor străine care solicită protecţie în R. Moldova a sporit din anul 2012, în mare parte datorită fluxului stabil al solicitanţilor din Siria, şi, mai recent, al celor din Ucraina. Făcând o comparaţie cu datele pentru anul 2011, când 72 de persoane au solicitat azil în R. Moldova, în anul 2012 s-a înregistrat o creştere semnificativă de până la 177 de persoane, o tendinţă care a fost confirmată de 163 de cereri prezentate în 2013 şi de un număr şi mai mare, de 245 de cereri, în 2014. La 30 aprilie 2015, 396 de refugiaţi sau persoane cu statut umanitar erau înregistrate în R. Moldova, în timp ce 151 de solicitanţi de azil erau în aşteptarea unei decizii în prima instanţă sau în instanţa de apel. Cei mai mulţi refugiaţi provin din Siria, Ucraina, Armenia şi Afganistan.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *