Ziua în care am fost mulți și uniți
Şi iar e duminică la Dublin, şi iar mama se uită, alarmată, la televizor, căci îi pasă de ce se întâmplă acasă. Cei 15 ani s-au topit ca ploaia în deşert, dar dorul de casă nu s-a pierdut.
De un an încoace, mai concret de când a dispărut miliardul, moldovenii din Irlanda petrec duminicile pe strada O’Connell din Dublin. Nu sunt distracţii duminicale, venim cu drapele şi postere ca să protestăm împotriva sistemului oligarhic de acasă.
Ziua de duminică, 13 noiembrie, am aşteptat-o cu toţii de mult. Noi vrem schimbări adevărate la noi acasă, în R. Moldova. Tata lucrează într-o companie de transport în Irlanda. Duminică, 13 noiembrie, ar fi trebuit să se odihnească, dar nu a putut. La 4 dimineaţa a pornit cu un autobuz spre Cork, ca să aducă diaspora la Dublin, să aibă şi ei oportunitatea să voteze. Pe Facebook se puneau întrebări, se făceau glume pe seama celor care şi-au donat timpul, ajutând la transportarea conaţionalilor. „Fac acest gest în memoria prietenilor cu care am apărat independenţa Republicii Moldova în 1992, iar acum tac în morminte. Nu pot să-mi imaginez ce poate să vă facă să votaţi împotriva celor care şi-au dat viaţa cu gândul că urmaşii lor vor avea un viitor mai bun”, a scris Alexei în Grupul Basarabenilor din Irlanda. A adunat vreo 10 cetăţeni şi au pornit spre Dublin.
Pe la vreo zece m-am pornit şi eu la votare. Mi-am verificat paşaportul, buletinul şi umbrela, pentru că în Irlanda e mereu nevoie de o umbrelă, sau chiar de două, fiindcă pe una neapărat ţi-o rupe vântul. Mi-am pus căştile în urechi. Lista de cântece pe care le ascult în căşti e lungă, dar, ce ironie, cântecele parcă s-au înţeles, şi primul care îmi răsună în urechi e „Născut în Moldova”, de Carla’s Dreams. În autobuz, în drum spre centru, vocile din jur acopereau muzica din căşti: „Da, iaca mă duc să votez”, „Mă duc şi eu la vot de data asta”.
La 13 noiembrie am avut impresia că tot centrul Dublinului vorbea româneşte. O coadă lungă ieşea din secţia de votare, şerpuia pe lângă hotelul Gresham, şi dispărea undeva unde nu se vedea cu ochiul. Sute de moldoveni, mulţi dintre ei obosiţi, şi-au sacrificat probabil singura zi liberă, ca să vină la vot. Am mers de-a lungul şirului, să-i caut pe ai mei: mama, tata, fratele, mătuşi, unchi, verişori – suntem cu toţii în Irlanda la muncă. Chiar şi bunicul a mers cu noi la votare, fiind venit în vizită pe 3 săptămâni. I-am revăzut cu drag pe toţi, ba chiar am întâlnit şi alţi consăteni, şi stând la coadă, ne-am amintit cu drag de satul nostru, Holercani.
Am ajuns la uşa secţiei de vot peste câteva ore. Am stat toţi în picioare, şi mama, şi bunicul, şi verişoara noastră de 7 ani. Când am intrat în secţia de vot, atmosfera era de leşin. Mamele cu bebeluşi şi copii mici erau invitate în faţă. O femeie însărcinată, probabil în luna a 9-a, îşi făcea vânt cu o revistă, fiind determinată să ajungă neapărat la vot. Copiii mici, vorbind preponderent engleza, se îndulceau cu bomboane moldoveneşti dintr-o vază. Toţi îşi aşteptau cu răbdare rândul, nimeni nu renunţa.
În sfârşit, ne-a venit şi nouă rândul. Am intrat în cabină cu micuţa mea verişoară şi am aplicat două ştampile: una pe buletinul de vot, şi una – pe mânuţa ei, ca un suvenir despre cum e să votezi pentru ţara ta. I-am aşteptat pe ai noştri, am băut un ceai, am mai discutat cu oamenii din sat, despre ce va fi, cum va fi. Eram îngrijoraţi, pentru că rândul era mare, dar buletinele rămase erau puţine.
După votare, tata s-a întors înapoi la serviciu, mama a alergat acasă să termine treburile pe care le începuse, căci avea o săptămână grea de muncă în faţă, eu am mers la bibliotecă să-mi termin lecţiile.
Ziua de 13 noiembrie a fost o experienţă de neuitat. Indiferent de rezultat, acum ştim că în Irlanda suntem mulţi şi uniţi – şi aceasta este o victorie.
Mariana Verdeş, Irlanda
