Stalin mi-a furat copilăria
(O carte-document despre drama unui copil român-basarabean deportat în Siberia)
„…Vă trimit această carte-document, scrisă cu lacrimile unui copil român-basarabean care a supravieţuit gulagului comunist (de două ori arestat, la 13.06.1941, şi evadat la 17.11.1946, iar a doua oară – la 06.07.1949 şi evadat în ziua următoare). Regret că editura la care am nimerit, în 2010, a supus cartea cenzurii, scoţând şase capitole ce conţineau critici comuniste, nemaivorbind de greşeli şi de schimonosirea trecutului. Cu mare sfadă am reuşit, totuşi, să obţin un supliment.
Cred că această carte e una dintre primele despre copiii români-basarabeni surghiuniţi în lagărele comuniste din Siberia, calvar început după ocupaţia criminală a pământului românesc din 28 iunie 1940…”
Cel care ne-a trimis aceste rânduri este nimeni altul decât autorul zguduitoarei cărţi „Stalin mi-a furat copilăria”, Boris Vasiliev. La vârsta de doar 9 ani, el a fost îmbarcat, împreună cu familia, în vagoane pentru vite (bou-vagon) şi dus la capătul lumii, în taigaua siberiană, unde a îndurat, timp de peste cinci ani, geruri de minus 40 de grade. E plină Siberia de cimitire cu basarabeni, inclusiv cu copiii lor (peste 200 000!), care nu au rezistat infernului. Boris Vasiliev este printre foarte puţinii deportaţi care a reuşit să se întoarcă acasă. Avea 14 ani când, evadând, a revenit la vatra strămoşească, unde a început o nouă viaţă, învăţând şi muncind pe rupte şi încercând astfel să recupereze timpul şi copilăria pierdute.
Iată ce scrie, în prefaţa volumului, scriitorul Nicolae Dabija: „Prietenul meu Boris, profesor din Sărătenii Vechi, Teleneşti, are un destin incredibil. Acum câţiva ani, când mi-a povestit prin ce a trecut, l-am îndemnat să-şi aştearnă destinul într-o carte. Toate seismele lui sufleteşti, toate cutremurele pe care le-a cunoscut inima sa, fiind aşternute pe hârtie, urmăresc un singur scop: să ne facă mai buni, mai atenţi cu jocurile şi capcanele istoriei, mai înţelegători cu propriul destin. Şi încă ceva ne mai sugerează această carte: suferinţa formează norii pe care coboară Dumnezeu ca să fie mai aproape de oameni. O carte de memorii, de multe ori, devine pentru autorul ei un adăpost. Boris Vasiliev o transformă într-o redută a neuitării, care vine să restituie o lume şi să reconstruiască o alta”.
Citindu-i cartea fratelui de sânge Vasiliev – al cărui nume adevărat a fost Vasile, mângâiat Vasileu (era născut în zodia leului) şi transformat de bolşevici în Vasiliev – am descoperit o serie de asemănări între noi: amândoi suntem lei – născuţi în luna iulie (el cu 4 ani înaintea mea), taţii noştri au murit cam în acelaşi timp pe pământ străin (tatăl meu a luptat pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică) şi, ca urmare, amândoi avem copilăria furată şi mutilată de către acelaşi sinistru personaj şi de alţii ca el.
„Adevărul a ieşit la suprafaţă… Popoarele vor afla cine sunteţi şi veţi fi nevoiţi să recunoaşteţi crimele voastre şi ale celor care v-au născut… Încet-încet, lucrurile se clarifică: Stalin a fost aruncat din mausoleul din Moscova, Brejnev a fost trântit ca un hoit în groapă. Voi, cei care ţineţi crimele comunismului sub şapte lacăte, veţi primi răsplata încă de vii…” (citat din carte).
Iată şi câteva titluri elocvente, culese din cartea-document: „Fugiţi!… Vin bolşevicii!… Salvaţi-vă!”, „Trenul morţii”, „Primul an de surghiun siberian”, „Târgul de robi din Omsk”, „Ocupanţii sovietici ne-au adus la canibalism”, „Leşinând de foame pe-o margine de drum”, „Singur-singurel: fără mamă, fără tată, fără Patria Românească”, „Râul Prut – apă din lacrimi adunată”, „O călătorie în România – ţară visată din copilărie”, „Adevărul triumfă! Documentele vorbesc despre cei omorâţi”…
Demn de reţinut este şi epilogul cărţii, intitulat „Greşeala fatală a primului Parlament (1990)”, din cuprinsul căruia spicuim: „Nu se poate construi un stat democratic pe un teren minat de comunişti… Republicile care au ieşit din componenţa statului criminal URSS, numit de preşedintele american Ronald Reagan „Imperiul Răului” sau „stat-puşcărie” de Soljeniţîn, au supravieţuit şi înflorit, pentru că oamenilor li s-a spus adevărul. Conducerile Estoniei, Lituaniei şi Letoniei n-au ascuns crimele comuniste săvârşite de comunişti împotriva propriilor popoare; ele au introdus legea lustraţiei… De ce nu s-a întâmplat astfel şi în R. Moldova? Arhivele conţin documente clare despre crimele comise de conducerea comunistă împotriva propriului popor; ele conţin numele şi semnăturile criminalilor venetici şi localnici – posibil bunicii ori părinţii comuniştilor de azi ai lui Voronin…”.
O rază de speranţă în acest „întuneric comunist” a licărit în primăvara anului 2010, atunci când, printr-un Decret al preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, a fost creată o Comisie pentru studierea regimului totalitar-comunist. Dezvăluirile (câteva sunt menţionate în carte) au şocat întreaga republică… A fost un început. Va urma, nu va urma?
Ioan POPESCU
