Ion Paulencu: Nunta la Voloca

Aceste rânduri se vor a fi o părere despre „Nunta la Voloca”, piesă în trei acte, scrisă de Ion Paulencu, un om dăruit de Dumnezeu, absolvent al Institutului de Arte „Gavriil Musicescu”. Regele poeziei, cum l-a numit Eminescu pe Alecsandri, era cel mai în drept să facă afirmaţia de mai sus, deoarece, din cele peste 2500 de variante, cunoscute, ale baladei Mioriţa, a ales varianta culeasă de Alecu Russo, care, dintre toate, exprimă cel mai plastic, profund şi plenar natura noastră. Ca o lege sună şi afirmaţia poetului–filozof, Lucian Blaga: veşnicia s-a născut la sat. Într-adevăr, unde în altă parte se putea naşte?

Românul, fie că vede lumina zilei la Voloca, baştina lui Ion Paulencu din regiunea Cernăuţi, fie la Bucureşti, la Paris, tot cuşmă de cârlan poartă. La fel e şi cu dorul nostru. Ajungând, din casă la poartă, ne apucă deja dorul de casă. Auzind o doină, ne înecăm de plâns. Ne bocim înainte de a muri, ca moldoveanul din Mioriţa, nu de frică, ci pentru că există moarte, există sfârşit. Românul este o fiinţă rurală prin naştere, fie că vede lumina zilei în palat sau în bordei. La fel şi românca. Ea, mutându-se la oraş, fatalmente, devine o Chiriţă. E părerea lui Eugen Ionescu, care, şi dânsul, cu cât mai mult se franţuzea, cu atât mai român rămânea, în scris. Nihilistul Emil Cioran, mutându-se la Paris, devenind cel mai mare stilist al limbii franceze în sec. XX, a jurat să nu mai vorbească româneşte, dar, înainte de moarte, „duşmanul” a tot ce era românesc a uitat franceza şi vorbea doar româna, rugând să fie înmormântat lângă Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. Gena noastră s-a dovedit a fi atât de viguroasă, încât l-a făcut pe Nichita Stănescu (rus, după mamă, român, după tată) să spună ceea ce n-a mai spus nimeni până la el: „Patria mea este limba română!”

Dar să revenim la creaţia lui Ion Paulencu. Fie că e vocea bas a Operei Naţionale, solist, invitat de marele Dumitru Blăjinu în Orchestra Folclor, pedagog de canto la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi la Şcoala de Muzică „Ştefan Neaga”, autor de cărţi despre folclor şi obiceiuri româneşti din Bucovina, prezentator al emisiunii Tezaur folcloric la Radio Vocea Basarabiei, autor de filme documentare, ţăran care îşi îngrijeşte lotul de pământ, cizmar care îşi meştereşte singur încălţămintea, muzicant care cântă la 15 instrumente, Paulencu e o fiinţă folclorică, ostaş al Voievodului Ştefan, mereu radiind optimism, bunătate, temeinicie şi har Dumnezeiesc. Prin muncă şi har a atins acea cotă de popularitate, când calificativele sunt de prisos.

Nouă păstrători de vechi obiceiuri folclorice din Voloca

În al său Cuvânt înainte la „Nunta la Voloca” scrie: Acest frumos, scump şi drag obicei l-am sorbit cu multă sete de la bravii şi admirabilii mei consăteni, voloceni, adevăraţi martiri, care au păstrat cu sfinţenie, mândrie şi mare drag culoarea noastră naţională, această avuţie spirituală, bătuţi fiind de toate furtunile istoriei vitrege.

Maestrul pomeneşte cu dragoste şi respect numele celor nouă păstrători de vechi obiceiuri folclorice din Voloca:

• Tănase Ursuleac, dirijorul corului bisericesc din Voloca, de pe Derelui, raionul Adâncata, regiunea Cernăuţi;
• Gheorghe Lungu, care, după trecerea la cele veşnice a lui Tănase Ursuleac, a preluat bagheta dirijorală a faimosului cor din Voloca;
• Gheorghe al Silvichei a lui Casian, un mare conăcar, dansator şi profesor de dansuri populare;
• Saveta lui Nicu Rahovei, cântăreaţă nepereche, folcloristă de la Dumnezeu;
• Toader Guraliuc, zis în sat Toaderi al lui Ştefan al lui Constantin al Savoae, cântăreţ, dansator şi folclorist;
• Gheorghe Holovaci, zis în sat Gheorghe al lui Toaderi al lui Iacob al lui Vasile al Calinei;
• Dumitru Hlopina, brav fecior, stimat de tot satul, mare tenor şi admirabil fluierist;
• Toader Paulencu, fratele meu, 1942—2014, care a gustat din plin şi a împărţit cu lumea din bogăţia spirituală a satului Voloca.

Mărturisesc, majoritatea lucrărilor folclorice care mi-au înnobilat sufletul pentru întreaga viaţă şi mi-au luminat calea le-am deprins, le-am învăţat de la draga, scumpa şi neuitata mea mamă, Zenovia Paulencu, născută în 1910, chemată la Domnul în 1995.

Sunt mândru că m-am născut în acest colţ de rai, plin de farmec, doldora de tradiţie şi obiceiuri strămoşeşti, cu oameni gospodari, frumoşi la suflet şi la chip, mândri de înaintaşii lor, care le-au lăsat un tezaur nesecat – folclorul. Din acest tezaur, de la Voloca, din nordul Bucovinei, vă propun să gustaţi şi voi, dragii şi scumpii mei confraţi români din Basarabia rănită.

La 26 de ani, considerat bătrân pentru admitere

În vocea lui Ion Paulencu, la fel ca la cântăreţii italieni, simţim dulceaţa notelor folclorice, iar în doine, grandoarea muzicii de operă. Ambele genuri de muzică, la italieni şi la noi, îşi trag seva din folclor. Însă, adevărată vocaţie a cântăreţului de operă e creaţia populară: cântecele, colindele, urăturile, cimiliturile, conăcăriile, doinele, baladele, obiceiurile strămoşeşti. Dovadă – biografia maestrului. S-a născut la 5 decembrie 1940. La 26 de ani, fiind deja celebru în Bucovina, e rugat de consăteni să meargă la studii înalte, la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chişinău. Comisia de examinare a respins candidatura sa, pe motiv că era bătrân, avea 26 de ani. Paulencu, distrus, s-a ascuns în auditoriul de vizavi, ca să plângă. Dar, văzând acolo un pian, a început să cânte. Cânta de zăngăneau geamurile. Comisia de examinare, alarmată, a alergat să vadă ce se întâmplă…. şi pe loc l-a admis la studii pe bătrânul Paulencu.

Mulţi din discipolii maestrului, cum ar fi Valentina Polisciuc, Dumitru Caulea, Diamanta Păterău, Igor Cuciuc, Tatiana Straistă-Burlac, Nicolae Ciobănică, Neonela Duplei, Alina Munteanu, Iulian Corochi, Dumitru Filip, Iulia Hagim, sunt laureaţi ai concursurilor naţionale şi internaţionale. Funcţionarii de la Academie, însă, deşi nu au făcut o oră de canto în viaţa lor, îi refuză lui Ion Paulencu titlul de profesor. Tot aceşti anonimi îi resping şi manualul de canto, apreciat de studenţi şi de cunoscători în ale muzicii…

Ion Paulencu a realizat filmele „Cuvânt pentru Mesia”, având ca subiect naşterea lui Hristos, „Nunta străbunilor”, cu oraţii, conăcării, iertăciuni şi cântece nupţiale, „Sărbătorile de iarnă”, „Spiritul gospodăriei la ţară”, „Ave Maria”, despre 4 meşteriţe cu numele Maria, şi „Nunta la Voloca” – piesă de teatru în trei acte. Acest munte de om, de când îl cunosc (de prin anii `70), mereu aleargă prin Chişinău cu treburi, te ia cu forţa să-i vezi locuinţa sau fazenda, te pofteşte să cinsteşti cu el „vin şi ţuică de-a sa”, îţi cântă o arie din Verdi sau un nou cântec vechi din Bucovina…

Comunistul care a respins „Nunta…”

Mi-i greu să cred că maestrul cunoştea spusa lui Alecsandri, despre cei ce şlefuiesc folclorul, prin 1987-88, când prezentase prima variantă a piesei „Nunta la Voloca” la Ministerul Culturii, unde lucra şi subsemnatul. Noi, cei din Direcţia Teatru, Muzică şi Arte Plastice, am rămas vrăjiţi de frumuseţea limbii române, de bogăţia obiceiurilor vechi, interzise, fireşte, de regimul sovietic, la noi. Desigur, am propus să fie achiziţionată şi montată de teatrele profesioniste şi populare. Din nefericire, „Nunta…” n-a plăcut comunistului Mihail Socolov, şeful Direcţiei noastre, acesta văzând în ea o diversiune antisovietică, o întoarcere la trecutul reacţionar românesc, insistând că lucrarea trebuie redactată.

Paulencu, ascultător, a redactat-o şi a prezentat-o din nou. Răspunsul ministerului a fost acelaşi. Socolov i-a recomandat să scrie o piesă despre folclorul nou, despre obiceiurile noi, cum ar fi, de exemplu, înmormântările vesele, obicei proaspăt iniţiat de PCUS.

În 1991, RSSM a dispărut, iar Paulencu, tot redactându-şi „Nunta…”, a realizat o lucrare cum n-a făcut niciun alt savant. Recent, am recitit această piesă. Adevărat zice proverbul: tot răul e spre bine. Lucrând cu migală, cu dragoste şi cu răbdare de invidiat, Paulencu a realizat o perlă folclorică. El n-a împopoţonat „Nunta…” sa ca pe o Chiriţă, cu tot ce ştie din folclor, ci, dimpotrivă, a eliminat cu grijă tot ce era de prisos, păstrând vorbirea neaoşă, de la ţară, uneori, expresii pipărate, dar justificate de situaţie. A pus pe note cântecele: hora, bătuta, ostropăţul, jocul găinii, marşul, Hora Unirii, Ciobăneasca, Cât îi ţara ungurească, Pe o vale verde, prin Munţii Balcani, Ie-ţi, mireasă, iertăciuni, Ne-o trimis mama de-acasă, S-o dus frunza de alună etc., lăsând intactă ţesătura subiectului.

Ce ar face Silviu Purcărete cu Nunta de la Voloca

În mâna unui regizor ca Silviu Purcărete, dispunând de grandioasa scenă a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti /sau PMAN din Chişinău/, cu 50 de actori cu har, care cântă şi dansează, cu un taraf din 10 lăutari, cu o droaie de copii care se încurcă printre picioarele nuntaşilor, cu suficiente resurse financiare, ar ieşi un spectacol de zile mari. În condiţiile noastre însă, Nunta la Voloca are puţine şanse să vadă lumina rampei. Azi, în teatre, e moda decolteurilor adânci, a fustelor scurte şi a obscenităţilor.

Ion Paulencu merită toată admiraţia, tot respectul pentru anii consacraţi acestei scrieri folclorice de excepţie. El a dat dovadă de o tenacitate ieşită din comun, ce poate servi ca exemplu pentru tinerii dramaturgi şi oamenii de creaţie. Nunta la Voloca ar trebui studiată în şcolile de profil de toate gradele, dar să stea şi la baza unui film.

Un proverb englez spune: Întotdeauna biruie oamenii care ştiu să aştepte. Ion Paulencu a aşteptat (muncind!) şi a învins. Vivat profesore!

Andrei STRÂMBEANU