Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Dogăritul: artă sau meserie?

Dogăritul: artă sau meserie?

Dogăritul este o profesie veche, îmbrăţişată în special de bărbaţi. În R. Moldova această îndeletnicire aproape că nu se mai practică. În satul Lozova, îl găsim pe Grigori Şişchin, un butnar care de mic copil se ocupă cu dogăritul.

„Dacă aşa mi-i dat, s-a deprins şi organismul, şi sufletul cu dogăritul, uneori mă gândesc să las, dar nu pot, cred că numai dacă, doamne fereşte, oi cădea de boală am să mă lepăd de făcut butoaie”, spune Grigori Şişchin din satul Lozova, unul dintre puţinii dogari care au mai rămas în R. Moldova. Un bărbat înalt, cu părul cărunt, muncitor şi plin de voie bună, aşa l-am cunoscut pe Grigori Şişchin. L-am surprins în curte, în timp ce „cocea” un butoi. Dogarul încălzea lemnul, punând butoiul deasupra unui foc. Apoi îl umezea în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. E un lucru greu şi foarte solicitant, dar nici la cei 65 de ani ai săi meşterul nu renunţă să facă ceea ce ştie mai bine, poloboace.

Profesie moştenită din strămoşi

Grigori spune că, de când era copil, tatăl său, înainte să plece dimineaţa la muncă, îi lăsa câteva doage ca să le geluiască. Aşa a început meşterul să facă primele sale butoaie. Dibăcia şi dragostea faţă de dogărit s-a transmis la ei din tată-n fiu. Butnarul spune că străbunicul său a venit în Lozova prin anul 1890.

„Tradiţia de a face poloboace este moştenită încă de la stră-străbunicul meu. El a venit din Rusia. La început a lucrat ca pădurar, iar cu timpul a învăţat să facă poloboace. Apoi şi copiii lui au învăţat şi aşa s-a transmis acest meşteşug mai departe”, spune dogarul.

De la bunicii săi au învăţat şi alţi săteni să facă butoaie. Au fost timpuri când în Lozova erau peste 300 de dogari. Butnarii din sat adunau poloboace, iar mai apoi le încărcau într-o maşină şi mergeau să le vândă prin toată ţara.

„Dacă ai dorinţă şi îţi place să munceşti, atunci îţi reuşeşte”

Dogarul spune că, deşi nu mai e tânăr şi nu mai are puterea de odinioară, oricum are dorinţă şi continuă să făurească butoaie. Şi acum îşi aminteşte cu dor de timpurile când, într-o săptămână, meşterea patru poloboace, iar într-o lună până la douăzeci. Chiar dacă acum anii au devenit o povară, oricum nu renunţă la dogărit. Zice că în meseria pe care o practică este nevoie atât de talent, cât şi de dorinţă. Dar, ceea ce-l deosebeşte de alţi butnari este calitatea poloboacelor.

„Dacă butoiul nu este încălzit bine, poate să iasă strâmb sau să pocnească doagele, dar eu mă strădui să-l prelucrez bine, ca mai apoi şi omul să aibă folos, şi eu să fiu mulţumit de rezultat”, spune Grigori.

Cumpărătorii sunt foarte impresionaţi de munca dogarului. „El este meşter vestit la noi în sat. Aşa om ca Grigore în Lozova nu găsiţi. Lucrează foarte calitativ. Mie mi-o făcut vreo patru butoaie”, spune Vasile Grosu, locuitor al satului Lozova.

Cu cât polobocul este mai mic, cu atât e mai scump

„Dacă polobocul este mare, pentru fiecare litru se va achita trei lei, iar dacă este mai mic, uneori poate să coste zece lei de litru. Este mai costisitor, deoarece pentru a face un poloboc mic se cheltuie mai mult timp”, zice meşteşugarul.

Grigori Şişchin are acasă două poloboace a câte 500 de litri pe care le-a făcut cu 40 de ani în urmă. El spune că un butoi poate să fie păstrat de la patruzeci până la o sută de ani, dar depinde şi cum este îngrijit.

Bărbatul are câteva sfaturi pentru ca polobocul să fie menţinut astfel încât vinul să nu-şi piardă gustul. „De multe ori oamenii nu ştiu cum să păstreze butoiul pentru ca acesta să nu mucegăiască. Acest lucru se întâmplă din imprudenţă, deoarece se lasă cepul sau vrana deschisă şi muştele depun ouă, iar vinul se oţeteşte”, spune Grigori.

Evghenia Şişchin, soţia meşterului, zice că deja este timpul ca Grigori să lase făuritul poloboacelor, fiindcă este bolnav şi a suportat mai multe intervenţii chirurgicale. Chiar dacă meşterul nu renunţă la munca grea, femeia este alături de el şi îl ajută atunci când are nevoie.

Butoaiele din lemn, înlocuite cu cele din inox

Astăzi, oamenii nu prea cumpără butoaie din lemn, din păcate le-au înlocuit cu cele din inox. Însă gustul vinului ţinut într-un poloboc de lemn nici nu se compară cu cel dintr-un vas de inox.

„Prin doagele de lemn vinul respiră, capătă un gust deosebit, altul decât de la butoiul de inox. Am avut şi eu unul, dar l-am dat unei rude”, spune butnarul. După mai mulţi ani de experienţă, Grigori ştie tot despre această muncă. „Vinul alb se păstrează mai bine în butoi de salcâm şi frasin, pentru că aceşti copaci nu conţin iod. Vinul roşu, coniacul trebuie păstrate în butoi de stejar”, spune dogarul. Pe lângă faptul că butoaiele de lemn nu mai sunt la fel de solicitate ca pe vremuri, a scăzut şi numărul comenzilor de poloboace cu capacitate mare. Dacă înainte erau solicitate butoaiele de 500 de litri, acum toţi cumpără de 150-200 de litri.

Dogăritul, pe cale de dispariţie

La Lozova, au mai rămas câţiva butnari. Însă cea mai mare problemă e că dogăritul e pe cale de dispariţie, tinerii nefiind interesaţi de această meserie, considerând-o complicată. „În sat, cei care mai fac poloboace sunt cam de vârsta mea, fiindcă lucrul e greu. Trebuie să stai în fum şi să lucrezi lemnul. E un lucru migălos”, spune Grigori.

Dogarul povesteşte cu nostalgie că are un băiat care lucrează în Rusia. Deocamdată, feciorul său nu este interesat de butoaie, dar mai speră că acesta îi va urma calea. „Fiul meu e mecanic şi are un lucru bun şi stabil, la bătrâneţe poate că va reveni acasă şi va continua acest meşteşug”, zice Grigori Şişchin.

Veronica Tabureanu, Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism