Vrem cetăţeni din Arizona, Islanda şi Monaco
A devenit o modă în fostele ţări comuniste, inclusiv în R. Moldova, să cerem politicieni şi funcţionari europeni. Mai ales ocuparea funcţiei de procuror general a cauzat discordie în diferite tabere care se pretind pro-europene. Se presupune că, imediat cum un cetăţean din Vest ar ocupa o funcţie înaltă în stat, lucrurile ar merge considerabil mai bine, deci, aproape ca în Vest. E o speranţă cel puţin simplistă. Lumea crede că politicienii europeni ar fi, prin firea lor, mai oneşti, mai buni şi mai competenţi decât cei de aici, uitând că ei activează, în ţările UE, într-un sistem destul de diferit decât cel din R. Moldova.
În primul rând, există tradiţii seculare ale statului de drept, care în multe state s-au conservat. În al doilea rând, iarăşi prin moştenire istorică, cetăţeanul de rând este, încă, mai vigilent decât „omologul” său post-socialist. Aceasta nu înseamnă doar „opinia publică” sau nemulţumirea faţă de clasa conducătoare, care se manifestă şi la noi în suficientă măsură. Ceea ce deosebeşte cetăţeanul vestic este combinaţia dintre scepticism faţă de politicieni şi sectorul public, şi o înclinaţie (sau cel puţin un potenţial) de a acţiona, pe când în multe alte state oamenii s-au deprins să spună că „aşa este viaţa”, că nu are rost să opună rezistenţă civică.
Doar că importul birocraţilor vestici nu rezolvă această problemă, şi nici pe cea a monopolurilor de stat în general, problemă cu care se confruntă toate statele. Orice monopol duce la servicii comparativ mai proaste şi mai scumpe decât atunci când acestea sunt oferite in condiţii de concurenţă şi economie de piaţă. Astfel, să ne imaginăm următoarele: înlocuirea membrilor comitetului central al URSS cu europeni şi americani mai binevoitori, mai cumsecade, mai „competenţi” ar fi putut evita multe dintre excesele terorii staliniste. Disfuncţionalitatea socialismului, însă, nu ar fi putut fi remediată prin prezenţa lor. La fel ar fi suferit şi ar fi murit milioane de persoane din cauza ineficienţelor economiei şi ale societăţii planificate.
De ce nu cerem să vină mai mulţi cetăţeni vestici la noi? Pare-mi-se, nimeni, în serios, nu cere aşa ceva. Nimeni nu strigă: vrem burghezi şi investitori europeni, ca să ne înveţe spiritul civic, ca să fortifice sectorul nostru privat. Dimpotrivă, companiile străine sunt privite cu suspiciune, oligarhii autohtoni, mari şi mici, se tem de concurenţa şi influenţa acestora, mai ales dacă ar veni corporaţii mari.
Totuşi, ar fi un experiment demn de discutat: ce s-ar întâmpla dacă ar veni în Moldova câteva mii de rancheri şi fermieri din Arizona, Nevada sau Texas? Ei ar introduce la noi tradiţii tipic americane: importanţa administraţiei locale, alegerea de către cetăţeni a „oamenilor legii” (în loc să determine soarta satului ofiţeri corupţi de la centru, incontrolabili pentru localnicii), dreptul la portarmă. Sau, dacă ar veni mii de islandezi, Islanda fiind singura ţară europeană care a trimis bancheri la închisoare pentru ilegalităţile comise de ei. Sau, de ce nu, Moldova să devină o oază fiscală europeană, pentru bogaţii Europei, care prin banii lor să atragă capitalul necesar pentru a ridica ţara. Diferenţa-cheie dintre investiţiile private şi creditele publice încă nu pare să fie prea înţeleasă. Dacă Moldova ia credite de la instituţii internaţionale, datoriile sunt puse pe umerii viitoarelor generaţii în mod colectiv, pe când dacă o companie străină investeşte aici, riscul investiţional e exclusiv al ei.
