Confuzia comunismului şi a naţionalismelor
Se aproprie ziua de 9 mai, şi dezbaterile înflăcărate, în societate şi în parlament, sunt deja garantate. Probabil, diferitele tabere vor cădea pradă spiritului de turmă şi confundării omului de rând cu instituţia statului. Timp de secole, filosofia occidentală făcea o deosebire foarte clară între societatea civilă şi regimurile aflate la putere. Abia cu Revoluţia Franceză a început identificarea oamenilor de rând cu structura statului. Sau, după cum spunea economistul liberal francez Frederic Bastiat: ”Statul este marea ficţiune prin intermediul căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea.”
Până atunci, oamenii erau conştienţi de existenţa unei clase de persoane care, invocând drepturi divine şi cutumiare, pretindeau la monopolul puterii într-un anumit teritoriu şi îi exploatau pe ceilalţi prin impozite şi prestarea serviciilor forţate. Denumirea oficială a teritoriului şi graniţele lui pentru majoritatea populaţiei aveau doar o semnificaţie secundară. Majoritatea popoarelor europene trăiau pe o hartă politică a Europei extrem de fragmentată; doar în spaţiul germanofon au existat mai mult de o mie de unităţi teritoriale de facto independente (într-un Sacru Imperiu Roman al Naţiunii Germane cu o putere centrală foarte slabă), care dezvoltau fie un patriotism local faţă de tărâmul lor natal, fie o identitate culturală dincolo de frontiere. Dacă o frontieră era modificată periodic, pentru populaţia locală deseori nu conta prea mult. Era ceva la fel de obişnuit ca schimbarea operatorului de telefonie mobilă sau de TV prin cablu în ziua de azi.
În Evul Mediu, oamenii de la putere aveau o dificultate cronică de a mobiliza armatele, neexistând serviciul militar obligatoriu, ca în prezent. Obligaţiunile feudale de a furniza un contingent determinat de soldaţi erau strict reglementate şi limitate, lăsând domnitorilor doar o anumită perioadă, în vară, pentru a se angaja în aventuri belicoase. Astăzi, democraţia a adus împreună cu dreptul de vot şi obligativitatea de a presta serviciul militar. Mai ales şcolile prusace, care au servit drept model pentru sistemele educaţionale contemporane, au fost concepute astfel încât se creeze ”buni cetăţeni”, gată să execute ordine. Anterior, Prusia luptase cu morala joasă printre soldaţi, care, punând la îndoială scopurile anumitor misiuni armate, refuzau să lupte.
Identificarea popoarelor cu politicienii duce la dezbinare între oamenii de rând şi la spirit de turmă. Proiectăm toată ura pe care o avem faţă de Putin, Assad sau Obama pe masa ruşilor, musulmanilor sau americanilor. Ambele tabere geopolitice escaladează ura faţă de celălalt popor. În Evul Mediu, liderii ţărilor sau regiunilor luptau personal, riscându-şi propria viaţă şi demonstrând capacităţi personale de curaj şi competenţă în manevrarea armelor. Astăzi marii lideri trimit, ca prin telecomandă, intermediari pe câmpul de luptă. Astfel, în loc să asistăm la un duel personal între Putin şi Poroşenko (sau John McCain şi Victoria Nuland), cu sabia, revolverul sau la karate, sau între Obama şi liderii statului islamic, mor mii de inocenţi. Canalul rus ”Vesti” arăta, recent, chiar brigăzi spaniole, ”antifasciste” desigur, care luptă în Donbass. Un tânăr spaniol demonstra cu mândrie un tatuaj cu imaginea lui Stalin, ucigaşul în masă şi emigrantul georgian.
Nu ştim dacă Iosif Cobzon ne va onora, iarăşi, cu un concert „patriotic” şi cu o „lecţie” de istorie. E dovedit că toate puterile din sec. XX, fără excepţie, s-au angajat în crime monstruoase împotriva umanităţii. Unii şi azi mai reacţionează personal, simţindu-se ofensaţi de orice critică adusă ”marilor lideri” de atunci, precum Stalin sau Hitler, ca şi cum această critică ar diminua din realizările poporului sovietic sau german. Aceasta este la fel de absurd ca şi cum cineva ar spune că criticarea instituţiei sclaviei în SUA ar fi ofensatoare pentru propriii sclavi şi ”rezultatele muncii lor glorioase”. Cetăţenii trăiau sub regimurile naţional-socialist şi comunist ca sclavi ai statului, nefiind liberi să plece. Toate realizările în domeniile artei, ştiinţei, sacrificiile lor personale aparţin indivizilor şi nu celor aflaţi la putere, or, am fi de-a dreptul oripilaţi dacă cineva ar sărbători azi numele unor mari proprietari de sclavi, „pentru buna organizare a procesului de muncă”.
