America de care ne temem
Exact ca şi dragostea noastră declarată pentru Europa, şi cea pentru America rămâne deseori superficială. De multe ori, nu doar ignorăm valorile europene şi americane, ci, dimpotrivă, facem tot posibilul pentru a le torpila. Mulţi vorbesc despre faptul că Moldova este sfâşiată între Rusia şi Vest; puţini, însă, despre modul în care ne afectează contrastul dintre politica SUA şi politica UE. Cu toată „europenizarea” noastră, şi mai ales a elitelor noastre intelectuale, pare să existe următorul algoritm pentru a face faţă contradicţiilor.
Cum reacţionează intelectualii de la noi atunci când există un conflict între Est şi Vest – e clar şi logic. Dar ce se întâmplă atunci când există disensiuni între diferiţi actori din Vest? Şi asta nu doar în chestiuni ”geopolitice”, care afectează direct ţărişoara noastră.
Consider că următoarea euristică prezice totuşi destul de bine de partea cui vor fi elitele noastre. În caz de disensiuni între poporul unui stat UE şi propria guvernare – pentru ultima; între un stat european non-UE şi unul UE – pentru ultimul; între un stat UE şi puterea centrală UE de la Bruxelles şi Strasbourg – pentru ultima; între un stat UE şi SUA – pentru ultimele; între UE şi guvernul SUA – pentru ultimul; între poporul SUA şi guvernul SUA – pentru ultimul; între preşedintele Obama şi nişte senatori legaţi de industria armamentului a la John McCain – pentru ultimii. Este una de a nu susţine liderii majorităţii ţărilor UE, iar mai apoi şi pe preşedintele Obama în insistenţa lor de respectare a înţelegerilor de la Mensk 2 şi cu totul altceva de a ignora mereu poziţia europeană pe alte teme internaţionale. Doar un mic exemplu: blackout-ul aproape complet cu privire la ceea ce se întâmplă acum în Siria, Irak sau Yemen. Unde a fost susţinerea pentru preşedintele Obama (şi pentru Europa) în negocierea unui acord cu Iranul?! Unde au fost intelectualii noştri „cu verticalitate” ca să aplaude ministra suedeză de externe, Margot Wallström (şi ulterior pe colegii ei din UE), pentru critica dură faţă de Arabia Saudită, care a dus la un scandal diplomatic de proporţii?!
În schimb, chiar şi tradiţiile SUA, în esenţa lor, fie le sunt necunoscute, fie le privesc cu dispreţ. Să menţionăm doar câteva.
Federalismul e fundamentul SUA. „Părinţii fondatori” îl considerau cea mai bună metodă de păstrare a drepturilor civice în faţa unei potenţiale tiranii. E o perversiune cumplită că ni s-a inculcat faptul că ideea federalismului ar fi o prerogativă rusească. Adică e suficient doar ca Rusia să se folosească de termenul dat în extinderea zonei sale de influenţă (deseori şi pe cale armată), ca marii intelectuali de la noi să arunce deja tot conceptul la gunoi şi să îl mai şi tabuizeze. Federalismul adevărat a fost motorul multor state occidentale, printre care şi Germania, Austria sau Elveţia. Să ne gândim doar la partea economică. Să ne imaginăm doar câţi investitori ar veni, de pildă, în raionul Glodeni, dacă ultimul ar decide să reducă impozitele la zero şi să aibă propriul sistem judecătoresc fără corupţie! Imediat s-ar activa procese sănătoase de concurenţă între diferite unităţi federale.
Constituţia SUA. Amendamentul II consfinţeşte dreptul de portarmă. Amendamentul X spune că „puterile care nu sunt delegate SUA prin Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor sunt rezervate statelor respective sau poporului”. Aceasta, în tradiţia preşedinţilor Jefferson şi Madison, duce azi la o adevărată resurgenţă a nulificării legilor federale de către statele membre, considerate o violare a amendamentului X. Doar în anul curent Tenth Amendment Center, care monitorizează activităţile în acest sens, a sesizat existenţa a peste 200 de iniţiative legislative de acest fel. Printre cele care au avut succes se numără: depenalizarea cultivării cânepii; dreptul pacienţilor cu o boală letală de a încerca medicamente noi, încă nelicenţiate; restricţii asupra statutului de supraveghere; restricţii asupra militarizării poliţiei etc.
