Principală  —  Pamflet   —   Dodon va conduce insulele Bahamas

Dodon va conduce insulele Bahamas

Mai ţineţi minte ziua Armatei Sovietice? Pe timpul Uniunii Sovietice, această zi se marca la 23 februarie. Da, de 25 de ani Uniunea Sovietică nu mai există, nici armata ei, dar aşa cum Republica Moldova are un nou preşedinte, timpul se pare că s-a întors înapoi, tare-tare înapoi, cam pe când erau vremurile de apoi.

Zilele trecute, canalul Accent TV, care chipurile (nu) aparţine lui Igor Dodon, dar îl pomeneşte în toate ştirişoarele şi doar în context pozitiv, a prezentat un nou reportaj frumos, optimist, luminos despre Igor Dodon sărbătorind ziua de 23 februarie. La eveniment au fost adunate câteva sute de persoane cu medalii sovietice în piept, iar Dodon a ţinut în faţa lor un discurs patriotic, care mirosea din toate cuvintele a lipsă totală de patriotism. Preşedintele tuturor cetăţenilor Igor Dodon a spus din nou cât e de importantă statalitatea Republicii Moldova, cât de mult este interesat să lupte pentru această statalitate, apoi a lăudat Rusia, şi împreună cu toată audienţa, a cântat din picioare un fel de imn al Armatei, cântecul „Господа офицеры” al cântăreţului rus Oleg Gazmanov. La televizor au arătat cum toţi la unison interpretează refrenul, care spune aşa: „Офицеры, офицеры, ваше сердце под прицелом/ За Россию и свободу до конца./ Офицеры, россияне, пусть свобода воссияет,/Заставляя в унисон звучать сердца.”

Călătorii din Tramvaiul cu Circ priveau concertul cu lacrimi în ochi. Ei nu prea ştiu limba rusă, dar au înţeles că oamenii cu medalii sovietice sunt singurii cetăţeni ai statului lui Igor Dodon, şi şi-au imaginat că e greu să trăieşti câte 90 de ani într-un stat şi să te consideri locuitor al altui stat, care nu mai există.

Cei din Circ în Tramvai au decis să uşureze încărcătura emoţională de la acest eveniment şi au venit cu o propunere: să îl propună pe Igor Dodon preşedinte al Uniunii Sovietice.

Aşa cum Dodon, oricum, nu se descurcă, nu ştie cum şi nici nu se simte bine să fie preşedintele tuturor, că n-ar putea fi preşedintele vorbitorilor de limba română de exemplu, sau al persoanelor cu studii în Uniunea Europeană, sau al celor căsătorite cu europeni, sau al simpatizanţilor blocului NATO, sau al celor din grupul LGBT, Igor Dodon urăşte zeci de categorii de persoane, pentru el este o dezonoare să reprezinte aceşti oameni care nu ajung la degetul mic al lui Putin (pentru că sunt mereu mai presus decât capul acestuia).

De ce n-ar fi Igor Dodon un preşedinte al Uniunii Sovietice? Acolo taman e locul lui, acolo, în nostalgia sovietică, au rămas taman categoriile de oameni care-i plac la nebunie: nomenclaturişti de partid, elită comunistă de toată speţa, românofobi şi eurofobi încrâncenaţi, homofobi încurajaţi de Codul Penal, cotropitori nesăturaţi, comsomolişti, pavlici morozovi, ivani bodiuli, brejnevi şi câţiva iosifi stalini. Vă imaginaţi ce stat armonios? Nimeni nu ar vorbi limba română, nu ar exista deplasări în UE, lumea din stătuleţ ar sta toată ziua cu arma la tâmpla NATO şi ar cânta ”За Россию и свободу до конца./ Офицеры, россияне, пусть свобода воссияет”.

Igor Nikolaevici, preşedintele ex-URSS cel nou, ar conduce unităţile de comerţ (totuşi, e economist), ar mulge bugetul, ar mai trage câte o fugă la Karlovy Vary, dar în rest – ar trăi tihnit şi împlinit până când Uniunea Sovietică nu va muri din nou.

O singură problemă a apărut: unde să fie creat acest stătuleţ, pentru că Moldova e cam ocupată, şi e cam în Europa, geografic vorbind. Decizia e simplă, dacă mica URSS nu va încăpea la tabăra lui Dodon de la Sadova, se vor muta în patria conturilor bancare ale preşedintelui Dodon, pe insulele Bahamas. Căci în Siberia e, totuşi, cam frig şi nu se aude bine cântecul-imn „Afiţerî, Rossiane”.

Marian Şura-Mura

! Acest text este un pamflet şi trebuie citit ca atare

Pam­fle­tul este o scri­e­re jur­na­lis­ti­că, care vizea­ză sen­zațio­na­lul prin exploa­ta­rea rea­li­tă­ții ime­di­a­te. El își pro­pu­ne să infor­meze, să for­meze dar și să amu­ze publi­cul, capa­bil „să gus­te” din tră­să­tu­ri­le meni­te să-l defi­neas­că drept spe­cie lite­ra­ră: sati­ra, paro­dia, iro­nia și umo­rul.