Nr. 8
16 septembrie 2004

Codul de Procedura Penala, ca un automat Kalasnikov

Petru Bobu

Interviu cu avocatul Petru Bobu, ex–procuror municipal

— Dle Bobu, ce faceti acum, dupa plecarea din Procuratura?

— Am obtinut licenta de avocat si acord asistenta juridica.

— Care sunt cele mai interesante dosare in care figurati in rol de avocat?

— Nu este ceva iesit din comun, de o rezonanta sociala deosebita. Sunt antrenat in cazuri ordinare.

Acord asistenta juridica oricui imi cere ajutorul, indiferent de rezonanta dosarului. De altfel, nu consider ca pentru un avocat ar trebui sa existe cazuri importante sau mai putin importante. Daca un om solicita asistenta juridica, inseamna ca pentru el cazul e foarte important.

— Cum ati acceptat functia de aparator, dupa ce, ani in sir, ati fost procuror, adica, acuzator?

— Nu a existat nici o bariera psihologica. De altfel, pentru mine nu a existat mare diferenta intre aceste activitati pe care le consider la fel de importante. Pe timpuri, Legea de procedura penala obliga procurorul sa acorde toata atentia atat invinuirii, cat si apararii. Fiind in functie de procuror, deseori chiar consideram ca persoana nu are nevoie de avocat. Era grija procurorului ca sa nu fie incalcate drepturile cetatenilor in procesul urmaririi penale si a examinarii judiciare. Din aceste motive, in cazul meu nu s–a produs o metamorfoza atunci cand, plecand de la procuratura, am decis sa practic avocatura. Nici schimbarea statutului meu social nu mi–a produs disconfort.

— In contextul discutiilor despre coruptie se spune ca si avocatii ar fi corupti, ca ar intra in relatii dubioase cu judecatorii, vanzandu–si, uneori, clientii…

— N–am auzit, personal, despre asemenea intelegeri. Nici atunci cand eram procuror, nici de cand sunt avocat, desi, teoretic, ar fi posibil. Relatiile dintre solicitantul de asistenta juridica si avocat ar trebui sa fie pe potriva celor dintre parinti si copii. Intre ei ar trebui sa existe incredere totala, in caz contrar, colaborarea celor doi nu are rost. De la neincredere pana la tradare nu–i decat un singur pas. Potrivit legislatiei in vigoare, solicitantul oricand are dreptul sa se dezica de avocat. Cel de la urma, insa, in special cand e vorba de cauze penale, nu se poate dezice de solicitant. Tradarea, in astfel de situatii, ar fi un pas inuman.

— In calitatea Dvs. de avocat ati cunoscut, probabil, mai bine conditiile de detentie din penitenciarele R. Moldova. Ce probleme ar putea solutiona amnistia?

— In timpurile de trista faima, in perioada tristului regim, cum obisnuim sa calificam regimul sovietic, in penitenciare era, totusi, regula. In ultimul timp, nu dea Domnul sa ajungi acolo! Chiar daca, in aparenta, angajatii acestor institutii se straduiesc sa creeze o impresie mai buna, suprapopularea penitenciarelor si conditiile dificile de detentie raman o problema.

— Ati cunoscut cazuri in care acuzatii sunt detinuti in penitenciare pentru ca au furat o gaina sau un sac cu grau, in timp ce marii rechini ai lumii interlope sunt la libertate?

— Oricare ar fi situatia, sentintele judecatoresti trebuie executate. Cea mai mare problema e alta. Deseori, in arest preventiv se afla persoane a caror vina nu a fost demonstrata. La noi, termenul de arest preventiv, din pacate, poate continua infinit de mult. Un solicitant al serviciilor mele se afla in puscarie al doilea an deja, fiind bolnav si, culmea, fiind nevinovat, in opinia mea. Sunt sigur ca nu el a comis omorul de care e suspectat.

— Adevaratul criminal e la libertate?

— E mult mai usor sa "inhati" un om nevinovat, sa–l "clapacesti" bine, astfel incat el sa recunoasca o vina care nu–i apartine. Acesta e si cazul solicitantului meu, inchis acum. Dosarul se afla pe rol, iar orice tentativa a avocatului de a suspenda aceasta masura de pedeapsa e ca un strigat in pustiu.

— Ati recunoscut ca, sub presiunea angajatilor politiei, persoanele suspectate isi asuma deseori o vina ce nu le apartine… Cum poate fi combatuta aceasta stare de lucruri?

— Chiar daca sunt cazuri separate, ele merita atentia organelor de drept si a opiniei publice. Sa va spun cum a fost retinut solicitantul meu. Dupa comiterea acelei crime, el se interesa in detalii cine, cum si cand ar fi comis crima. Anchetatorii, angajatii politiei au gasit suspecta aceasta curiozitate, intrebandu–se de nu cumva el a facut–o. Astfel, omul a ajuns in arestul politiei. L–au luat de acasa impreuna cu sotia sa. Nu s–au uitat ca e un om cumsecade, receptiv la durerea straina si de mare ajutor pentru oamenii din satul sau. Dupa ce l–au retinut si au facut uz de forta, l–au determinat sa scrie o scrisoare in care, chipurile, isi recunoaste vina. De atunci ramane inchis.

— Ce metode de tortura au utilizat politistii?

— Mai multe, dar si cea mai dura, "lastocika", adica, "randunica". I–au rasucit mainile la spate si l–au rotit la o oarecare inaltime de la pamant. Pentru ca omul e cam zdravan, au folosit doua perechi de catuse. Pot doar sa–mi imaginez prin ce chinuri a trecut acest barbat de 50 de ani si acum, dupa toate chinurile, are mai multe probleme de sanatate.

— In consecinta, i–au fost facute niste examinari medicale?

— Superficial, dar au fost facute. S–au depistat urme de catuse, dar si alte probleme de sanatate. Toate acestea, insa, nu pot determina instanta de judecata sa–l elibereze din inchisoare. E un caz concret care, desigur, nu–mi permite sa afirm ca ar fi vorba de o regula generala in organele de politie. Sunt sigur ca cei mai multi dintre politisti isi onoreaza onest obligatiile de serviciu.

— In contextul amnistierii, este sau nu pregatita societatea sa–i accepte, sa le acorde o sansa celor amnistiati?

— In viziunea mea, au fost inasprite nejustificat sanctiunile, iar termenele de detentie au fost majorate neintemeiat. Asta s–a intamplat prin 1995–96. Nu vreau sa fiu inteles incorect, ca cineva sa creada ca as contesta importanta masurilor de pedeapsa. Spun doar ca termenele de detentie, prevazute de legislatia noastra, sunt excesiv de mari. Exista infractiuni pentru care legea nu admite un termen de detentie mai mic de 10 ani, indiferent de circumstante. Majorand termenul de privatiune, statul a vrut sa avertizeze ca, savarsind o crima, vei fi supus unei pedepse dure. Ar fi trebuit, insa, ca statul sa asigure conditii pentru prevenirea infractiunilor. Pe de alta parte, ar trebui sa fie aplicat un mecanism sigur de identificare a autorilor crimei in termene restranse la maximum, astfel incat cei din jur sa constate ca, iata, criminalii sunt retinuti in timp operativ. La noi, insa, penitenciarele sunt supraaglomerate. Moldova are prea multi intemnitati. La cele circa 3 milioane de cetateni, 12 mii de detinuti e prea de tot. Asta in timp ce poporul nostru este calificat drept unul nespus de blajin Dar, sa revenim la amnistie. Intr–un fel, aplicand amnistia, statul manifesta un act umanitar, pocaindu–se totodata pentru comiterea propriilor greseli. In intreaga lume, amnistiile sunt firesti, fiind legate in special de diverse ocazii din istoria unui sau altui stat. Pe timpuri, la noi, statul avea grija de persoanele care si–au ispasit pedeapsa. Cunosc cazuri cand sefii de militie erau pedepsiti pentru faptul ca unii detinuti, fiind eliberati, erau dati uitarii sau o luau razna. Reabilitarea sociala era o oportunitate a angajatilor organelor de politie, dar si a intregii societati. Astazi, statul nu are cu ce hrani bolnavii, nu are unde angaja specialisti cu studii si cu capacitati de munca deosebite, daramite sa aiba grija de fostii detinuti.

— Cum poate fi tratat fenomenul recidivismului?

— Cunoasteti, probabil, zicala despre pielea rea si rapanoasa... Sunt foarte multe cazurile cand, in special, adolescentii comit infractiuni din cauza ca statul nu a fost si nu este vrednic sa le creeze asa conditii, incat el sa nu mai doreasca sa mearga impotriva legii. Deseori, pentru a se spala pe maini de problemele unor cetateni mai vulnerabili, statul le da 7–10 ani de puscarie.

— Nu e un secret faptul ca extragerile din bugetul statului, sau marile infractiuni economico–financiare sunt comise de persoane cu functii inalte in stat. Cati dintre acestia sunt pedepsiti? Ce garantii exista ca acestia ar putea fi trasi la raspundere?

— Lumea a crezut mereu ca, de e vorba de sef, acesta nu mai sta la duba cat naiba, iar un om simplu n–are nici o sansa sa scape, sa fie iertat. In practica mea de procuror m–am condus de un singur lucru: daca este demonstrata vina, trebuie pedepsit faptasul. Alta vorba e ca–i foarte complicat sa dovedesti vina unui functionar care e mereu in preajma sacului cu bani publici. E mult mai simplu sa "demonstrezi" vina unui copil care a furat o gaina. Daca–l inchizi pe cateva zile, el "va recunoaste" ca a furat nu doua, ci 22 de gaini, daca trebuie...

— Inaltii functionari care, eventual, nimeresc dupa gratii, sunt si ei torturati?

— N–am auzit ca in raport cu astfel de persoane sa fie aplicata violenta fizica. Trebuie sa recunoastem ca, mai frecvent, legea nu se respecta in raport cu persoanele care nu o cunosc. De altfel, nici un sef nu ordona subalternilor sai sa aplice forta. El doar le zice sa–i "raporteze" ca infractiunea a fost descoperita.

— In cazul in care seful nu ordona, legea nu admite, iar teroarea, oricum, se aplica, putem vorbi despre un nivel degradant al profesionalismului politistilor?

— Cu aceeasi usurinta putem vorbi si despre nivelul degradant al societatii in ansamblu, deoarece politistii nu sunt decat membri ai acestei societati. Si functionarii, la fel.

— Se vorbeste, in parlament, despre necesitatea adoptarii unei legi privind raspunderea juridica a guvernantilor…

— Va spun cu toata siguranta ca nu avem nevoie de o astfel de lege. Exista suficiente legi, multe dintre care sunt chiar de buna calitate. Mai degraba schiopateaza executarea lor. In cazul in care este demonstrata o infractiune, in baza codurilor existente deja, poate fi tras la raspundere oricine.

— Cum credeti, in conditiile actuale, ar putea fi tras la raspundere juridica un inalt functionar care pune in pericol interesele statului?

— In care timpuri acest lucru a fost posibil? In trecut, din cate tin eu minte, a fost executat doar Lavrenti Beria. Si asta doar pentru ca a existat vointa politica si nu ca asa ar fi dorit justitia. De altfel, am face o mare greseala daca am identifica notiunea de demnitar cu cea de hot.

— As fi de acord cu Dvs. daca nu ar sta la suprafata palatele, automobilele si averile nedeclarate ale unor persoane care detin toate aceste bunuri doar gratie faptului ca s–au ales cu niste functii inalte in stat… Cat de real e ca toate acestea sa fie agonisite din salariile lor oficiale?

— Ca jurist va pot spune ca nu putem vorbi despre hoti atata timp cat nu este demonstrata hotia. Cunosc si eu foarte multe lucruri. Dar asta nu–i suficient pentru a trage la raspundere un functionar sau altul. Pe timpuri, adunam toate bonurile ca nu cumva cineva, vreodata, sa–mi ceara sa demonstrez de unde am cumparat un sac de harbuji sau o caldare de rosii.

— De ce nu functioneaza Legea despre declararea veniturilor, de ce nu pot fi facute publice informatii despre averile demnitarilor?

— Presa este un exponent al societatii. In alte state, in presa poti gasi informatii despre veniturile demnitarilor. La noi e aproape imposibil. Iar atunci cand apar astfel de informatii, ele sunt tendentioase, afectand viata personala si cariera unor persoane, uneori nevinovate. Din pacate, la noi, si presa e exact ca si intreaga societate.

— Presa a scris ca ati fi fost destituit in mod abuziv din functia de procuror municipal. Ati incercat sa contestati acea decizie?

— Nu am incercat. Si acum nu vreau sa vorbesc despre niste lucruri care ar provoca interpretari arbitrare.

— Care, totusi, a fost argumentul Dvs. in favoarea acestei cedari?

— In primul rand, sunt chestiuni personale. Pe de alta parte, am facut, in sinea mea, niste calcule. Dupa 26 de ani de munca in organele procuraturii, mi–am zis ca as putea sa ma retrag. Desi acum, am mult mai multa experienta si capacitate de munca. De altfel, in jurisprudenta, cadrele ar trebui sa fie supuse unei rotatii, o data in zece ani. Astfel, fiecare sa cunoasca experienta de munca in avocatura, judecatorie si procuratura. Ar fi o acumulare exceptionala de informatii si abilitati, fiecare s–ar deprinde a face aprecieri mult mai corecte. Aceasta experienta ar putea conduce la determinarea adevarului, la o justitie echitabila.

— Dupa ce ati fost demis din procuratura, ati continuat sa va interesati de soarta dosarelor pentru care ati fost demis?

— Stiu doar ca nu sunt finalizate nici pana azi si acesta e inca un motiv din care nu pot face acum mai multe dezvaluiri. Legea prevede raspundere civila si penala pentru dezvaluirile facute in cazul unor dosare aflate in ancheta. Sunt si aspecte etice.

— Credeti ca vor fi finalizate aceste dosare?

— Speranta moare ultima.

— S–ar putea face lumina in imediata campanie electorala?

— Putin probabil. Daca vreti sa fiu sincer, m–am straduit sa ajung cat mai rar pe la procuratura. Nu am vrut ca cineva sa–si faca impresia ca incerc sa exercit presiuni in cazul unor dosare. N–am deschis gura. Nu am abordat cu nimeni problema celor doua dosare.

— Mai e sau nu Dimitrov in viata, cum credeti?

— Sa va spun ceva. Deputatul Cubreacov a fost al doilea deputat cautat de mine. Primul a fost presedintele Executivului Soldanesti, Valentin Burduja, care disparuse in urma unei mari inundatii. In cazul acestuia, simteam ca nu–i in viata. Asa a si fost. Despre Cubreacov, simteam ca–i in viata.

— Si despre Dimitrov?

— Obisnuiesc sa recurg la niste deductii simple. Daca cineva ar fi dorit sa–i ia viata lui Cubreacov, ar fi facut–o, ar fi facut un show dintr–o tragedie. Ar fi lasat cadavrul la vedere, sa–l descopere lumea si sa se inspaimante. Exact asa si in cazul lui Dimitrov. Vreau sa cred ca e in viata.

— Aceste dosare au tenta politica?

— Nu stiu. Nu am citit concluzia, nu am citit ordonanta de clasare, nu am descoperit nici o informatie in presa…

— Ati urmarit cazul Alinei Anghel? Ce credeti despre acel atac?

— Va raspund simplu. Cui incurca Alina Anghel in calitatea ei de simplu cetatean? Ca un om de rand, nu incurca nimanui. E logica, deci, concluzia ca Alina Anghel era incomoda in calitatea ei de ziarist. Pentru cine? In cabinetul de criminalistica de la USM, pe cand am facut si eu studii acolo, era un panou pe care, cu litere mari era scris: cine, cand, unde si DE CE? Aceasta de la urma intrebare era evidentiata. Cui incurca victima? Anume de aici ar trebui sa porneasca investigatiile orice criminalist.

— Spuneti–ne cum devin santajabile persoanele publice?

— Sa determinam mai intai ce inseamna a fi persoana publica. Asta inseamna, in primul rand, ca este platita din bani publici, adica din banii contribuabililor. In al doilea rand, asta presupune controlul din partea societatii si, in primul rand, prin intermediul mass–media. Prin urmare, cel care–ti plateste are dreptul sa stie si cum rasufli. Sa nu fie, deci, mare supararea atunci cand esti tras in teapa pentru niste lucruri care nu au nimic in comun cu statutul de functionar public, adica saune, mandre, restaurante si distractii dubioase. Alta data existau reguli stricte. Tin minte, conducerea Procuraturii ne atentiona ca ar trebui sa fim foarte atenti chiar si in cazul unor situatii pur omenesti. Lucram procuror la Suvorov (actualmente — Stefan Voda), in perioada sovietica. Ne invita la nunta un coleg de serviciu de–al sotiei mele, dar si pamantean. Am meditat si am decis ca nu putem pleca. Pe atunci, consumul basamacului era interzis, iar nunti fara basamac nu se prea faceau... Cum ar fi putut procurorul, care eram eu, sa treaca cu vederea peste acest fapt, sau, in alt context, sa–l dezvaluie... Desi eram foarte prudent, straduindu–ma sa fiu corect in toate, nu eram scutit de controale peste controale. Tin minte, cand nu mai aveau ce controla, incercau sa verifice ce fel de parinte sunt. Apareau la scoala, insistand sa afle daca eu, in calitate de parinte, ma interesez de reusita fiului meu. Nici aici, insa, nu aveau de ce se lega. Veneam saptamanal la scoala. Chiar asistam la lectii, profesorii faceau glume ca eu merg la scoala mai des decat fiul meu.

Imi mai amintesc ca au incercat sa verifice daca imi achit obligatiile fata de Societatea "Stiinta". Nici acolo n–au gasit probleme. Stiam ca n–am dreptul la o viata tainuita. Acest lucru mi–a permis sa fiu intotdeauna echidistant, indiferent de statutul persoanelor suspectate. Intr–un caz, incercau sa fabrice un dosar unui cetatean care a jignit soacra unui functionar. Demersurile au ajuns la mine. Am constatat ca dosarul e cusut cu ata alba. Cetateanul a fost eliberat, in schimb functionarul, adica ginerele acelei soacre, a incercat in fel si chip sa se razbune pe mine.

— Va doare faptul ca ati fost demis si, poate, in locul Dvs. au fost numite persoane cu mai putina experienta de munca, cu altfel de principii de viata, doar pentru ca sunt mai servili?

— Nu sunt orgolios. Ma deranjeaza doar atunci cand ma ciocnesc cu procurori incompetenti. Asta ma ingrijoreaza. E riscant sa dai in mana unui copil un automat Kalasnikov, iar acest copil nu stie altceva decat a tine mana pe tragaci. La fel este Codul de procedura penala in mainile unui procuror incompetent. Am intalnit, din pacate, procurori care habar n–au de responsabilitati. Asta ma doare, in nici un caz faptul ca, poate, se distreaza pe la saune sau cu femei de lux...

— In scurt timp, va fi efectuat recensamantul general al populatiei. Cum credeti, cat de obiective vor fi rezultatele acestuia in situatia in care circa un milion de cetateni sunt plecati la munca peste hotare?

— Recensamantul nu va reflecta realitatea. Este, insa, important ca acesta sa aiba loc. E si un deziderat al organismelor internationale.

— Tin sau nu cont organele de drept de dezvaluirile care se fac in presa? Despre cazurile de coruptie, despre delapidari sau alte nereguli admise de persoane cu inalte functii in stat?

— Intr–un stat care pretinde ca e bazat pe drept, organele abilitate ar trebui sa reactioneze la orice sesizare a ziaristilor care, intr–adevar, ar trebui sa stea mereu de garda la tot ce se intampla in societate. Chiar si de la '90 incoace, pe cand lucram la procuratura, ziaristii expediau articole insotite de scrisori prin care ne solicitau sa intervenim in cazul unor dezvaluiri din presa. Examinam si dadeam raspuns mediilor de informare. Alta vorba e ca ziarele sunt angajate.

— Cum apreciati situatia din Moldova, de la '90 incoace?

— Bunica mea, Paraschiva, care a trait sub nenumarate regimuri, spunea ca cea mai buna situatie in tara a fost pe timpul imparatului Snegur si asta chiar daca era timp de razboi, mizerie si saracie... Urmaresc atent tot ce se intampla. Deseori, simplii cetateni cred ca puterea trebuie sa faca ceva, trebuie sa dezlege nodurile gordiene... Este straniu ca acelasi mesaj il au si multi dintre cei care, in diferite timpuri, au fost la putere si au putut sa decida chiar solutionarea unor momente.

— Cum poate fi arestat Smirnov?

— Nu stiu. Cazul e unul politic. Trebuie sa privim treaz la lucruri. Acolo, in Transnistria, armata si militia sunt mai numeroase decat la noi. Ei sunt inarmati pana in dinti. Toate problemele despre care vorbim vor putea fi solutionate doar dupa ce va fi identificata o solutie politica a conflictului. Este cert ca separatistii se simt bine acolo. Smirnov e imparat pe patru raioane si doua orase. Ce–si mai poate dori? Singura speranta e ca, in acest caz, comunitatea internationala nu va manifesta indiferenta, nu va admite ca globul sa fie impanzit de conflicte.

— In viata va temeti de...

— ... de Dumnezeu, de gura lumii, de lupi si de prosti. Ca orice om, de altfel.

— Va multumim pentru interviu.


Codul de Procedura Penala, ca un automat Kalasnikov
Interviu cu avocatul Petru Bobu, ex–procuror municipal Continuare 

Ziarul de Garda
Redactia nu poarta raspundere pentru continutul si corectitudinea anunturilor publicitare
Tel: 23-79-84, 079523593
ziaruldegarda@yahoo.com