Nr. 7
9 septembrie 2004



Pensia de parlamentar mai mare decat onorariul pentru o carte

Haralambie Moraru

Interviu cu scriitorul Haralambie Moraru

— Dle Moraru, declarati anterior ca nu va intereseaza ce se intampla astazi in R. Moldova. De unde aceasta indiferenta?

— Nu cred ca nu ma intereseaza, dar am ajuns la varsta cand pentru mine conteaza si pasii mei. Gandindu–ma ca in urmatorii patru ani situatia in R. Moldova va ramane cam aceeasi, este normal sa ma gandesc la ceea ce am de scris. Probabil, cea mai buna varianta ar fi sa am putere sa renunt la toate celelalte si sa raman numai cu scrisul.

— E vorba de un egoism?

— Nu trebuie sa fie interpretat ca un egoism. De ani de zile revin la copilarie si la adolescenta. Eu reprezint ceea ce am vazut acasa si la scoala–internat din Cahul. Cumnatul meu, badica Vasile, Dumnezeu sa–l ierte, a fost un om deosebit. La inmormantarea lui, venise un batran din sat si plangea, zicand: Vasile, ce–ai facut, trebuia sa ne ducem noi toti si sa ramai tu, ca trebuie sa ramana cineva in sat. Va imaginati la ce jertfa ar fi mers toti batranii din sat, ca sa ramana badica Vasile, pe care satul sa–l vada si sa–l creada. A fost toata viata sef la fatare si la un moment dat, cand i s–a propus sa intre in partid, el a intrebat ce se va schimba, daca accepta. I s–a raspuns ca va lucra mai bine, va fi mai disciplinat si mai onest. Badica Vasile a raspuns ca el si asa este onest, disciplinat si munceste din toata inima. Aderand la o formatiune politica, azi, parca l–as trada pe badica Vasile, precum si pe toate neamurile din copilaria si adolescenta mea.

— Sa intelegem ca prietenia Dvs. cu Nicolae Andronic nu inseamna ca sustineti politica promovata de el?

— Lumea noastra se impiedica tare de Nicolae Andronic. Acum, de cand am aderat la partidul pe care–l conduce, se impiedica si de mine. Au anumite rezerve si unii dintre colegii de la Uniunea Scriitorilor. In aceasta privinta, tin sa fac urmatoarea precizare: la Uniunea Scriitorilor discut, inclusiv politica, doar cu Nicolae Esinencu si Nicolae Raileanu. Ambii se gandesc nu numai la sine, dar si la ceea ce se intampla in intreaga Basarabie. Nicolae Andronic este un om tare. Oamenii puternici, in toate timpurile si in toate mediile, sunt incoltiti si mai rar intelesi. Si mai clar — sunt atacati. Admit ca de la 1990 incoace, toti cati au fost la putere au pus destul si in propriul buzunar.

— Si Nicolae Andronic a fost la putere...

— I s–au incriminat si i se incrimineaza cate nu poate duce un singur om in spate. Nu sunt avocatul lui. Nici nu voi fi avocatul cuiva. Insa Andronic a fost acuzat mai mult ca oricine. S–a spalat de aceste acuzatii pe cale legala — actionand in judecata. A castigat toate procesele. A batut, astfel, nu doar persoanele care credeau ca se iau de piept cu el, ci si partidele pe care le reprezentau aceste persoane. I–a invins si pe crestin–democrati, in cazul cu generalul Alexei, si pe cei de la gazeta "Comunistul". Consider ca el este un politician deja pregatit si poate fi inclus in echipa capabila sa conduca acest stat.

— Credeti ca electoratul nostru este gata sa voteze o astfel de echipa?

— Voi raspunde in felul urmator: probabil, noi nu vrem sa vina un om bine pregatit, care sa ne conduca pe un drum bun. Daca am avea nevoie, la sigur, am vota altfel.

Vorba vine: Guru apare atunci cand ucenicii sunt pregatiti.

— Noi nu suntem pregatiti sau nu–l avem pe Guru?

— Pentru mine Nicolae Andronic este omul politic care vede bine cum se clatina acest pamant si care stie incotro trebuie sa mergem.

— Cine trebuie sa pregateasca electoratul? Poate e si misiunea intelectualilor?

— Intelectualitatea nu pregateste, ea doar poate orienta intr–o anumita masura electoratul. Din pacate, din saracie si din orgolii, marea majoritate a intelectualilor s–a dat la umbra cuiva.

— Nu putem spune acelasi lucru si despre Dvs., ca v–ati dat la umbra d–lui Andronic?

— Nu. Cred ca si destinul m–a adus langa el... Dintre politicienii pe care i–am cunoscut de la 1986 incoace (unii mi–au facut oferte destul de avantajoase), doar Andronic mi s–a adresat in alt mod, intrebandu–ma: "Haralambie, ramanem si in continuare impreuna?" Si am ramas. Pe timpuri, m–am lasat antrenat in campaniile electorale ale Partidului Renasterii si Concilierii pentru ca era Andronic acolo. Nu–l idealizez ca om, dar ca politician cred ca este in deplina maturitate si apartine acestui neam.

— Ce nu s–ar putea intampla in republica in urmatorii patru ani?

— Nu se va schimba mai nimic, atata vreme cat politicienii nostri isi orienteaza drumul intr–o singura directie – spre Moscova. Nu vorbesc despre relatiile economice, acestea le poti avea cu oricine. Este vorba de optiunea politica. De la 1924 incoace, peste tot unde a fost implicata Moscova, noi am pierdut teritorii: Gagauzia, teritoriul din stanga Nistrului. Personal, n–as incerca sa solutionez vreo problema politica, apeland numai la Moscova.

— Dar nu vi se pare ca politicul si economicul depind unul de altul?

— Nu este de competenta mea sa judec acest lucru, dar sa facem o paralela cu Georgia. Felul in care actioneaza Saakasvili ne convinge ca un lider poate spune niste lucruri raspicate si Moscovei, si Europei, si SUA. Il admir pe presedintele Georgiei.

— Si noua cine ne incurca sa avem un Saakasvili?

— Raspunsul e acelasi: Guru apare cand ucenicii sunt deja pregatiti.

— Dvs., ca ucenic, sunteti pregatit?

— Guru nu este asteptat doar de Haralambie Moraru si de rudele sale. Nici nu vine sa studieze istoria integrata. Nici sa discute doar cu pensionarii. Nici nu poate sa–i vada pe vorbitorii de limba rusa in postura de frate mai mare sau de eliberatori. Nici sa–i asculte pe unii moldoveni cum le spun altora venetici. Pentru Guru, toti cati suntem in R. Moldova, suntem ucenici. Daca e sa vina, vine la toti ucenicii. "Guru apare atunci, cand ucenicii sunt pregatiti." Nu incape aici nici o aluzie de a vedea doar o singura parte. Probabil, mai e inca de suferit si de rabdat pana guru sa devina Guru, iar ucenicii — Ucenici. Guru este si predestinat, si condamnat sa ajunga Guru. Si noi suntem condamnati sa ne pregatim si sa–l intampinam.

— Sunteti o persoana exigenta?

— Zilnic imi fac reprosuri, imi pun sare pe rana. Articolele pentru ziar le scriu in cate 4–5 variante. Stiu de ce se intampla acest lucru: nu–mi ajunge curaj sa scriu ce simt.

— Va temeti de ceva anume sau de cineva?

— Nu cred ca cei din generatia mea au depasit intru totul frica. Putini ziaristi SPUN ADEVARUL. Inca nu am scapat deplin de reflexul vremurilor sovietice. Daca e sa fiu cat de cat curajos, sa–ti vorbesc despre inca o frica.

— Mai este una?!

— Noi ne scaldam intr–o albie, care e de o parte si de alta din rapan. Pe o parte, este rapanul ce vine de dinainte de 1812, de la Kremlin. De cealalta parte — rapanul nostru national. De obicei, rapanul national se aduna si din listele cu persoane intangibile. Adica, e rapan de–al nostru, nu–l poti freca, nu poti scapa de el. Noi roadem doar rapanul care vine de la Kremlin. Cel national este intangibil. Nu mai esti patriot, daca il vezi si vorbesti de el. Listele cu persoanele intangibile sunt o parte din rapanul nostru national. Noi il slavim, asa se scuvine, pe Stefan cel Mare. Sa mai vorbim, insa, si despre domnitorii si dregatorii care au vandut si au pradat tara. Ca doar cronicarii nu i–au exclus din cronici. La orice ziar ai merge, la orice tribuna ai urca, nu esti inteles, nu esti patriot si nu slujesti, chipurile, cauza, daca freci rapanul national. Si atunci, desigur, iti creezi o albie, numai a ta, si te scalzi, in cel mai bun caz, in rapanul propriu. Si asta tot frica se cheama. Vezi ca nu am curaj sa dau listele intangibile?!

— De ce?

— Sunt fricos si rapanos. Nu fac parte din listele intangibile, dar nici nu scap de frica si de rapan. In general, acest interviu incepe a deveni incendiar. Imi aprind paie in cap.

— Cine sa le stinga?

— Las–sa arda. Poate va face scrum macar o palma din rapanul nostru si al meu, care este national. Pentru mine, un segment din cauza nationala inseamna si a invinge rapanul national. Rapan national e si pierderea Casei de Creatie de la Peresecina. Da, imi aprind paie in cap. Las–sa arda. De–am avea atatea paie, cat rapan e de jur imprejurul nostru.

— Sa va intreb ceva despre tagma scriitoriceasca de la Chisinau. Chiar atat de ieftina este bautura in barul cela, ca unii stau si beau din zori si pana–n noapte?

— Nu ma intereseaza cat si cum se bea la Uniunea Scriitorilor pentru ca in mediul oamenilor de creatie s–a baut intotdeauna. Chiar pot spune ca eu am baut mai mult decat toata Uniunea la un loc. Nu asta ma alarmeaza. Cui ii este dat sa scrie, va scrie. Ma ingrijoreaza faptul ca in prezent, scriitorii sunt supusi genocidului.

— Dar ati editat recent o carte, "Viata mai Tarziu". Vi s–au pus bete in roate, ati fost cenzurat? Despre care genocid vorbiti?

— Am scris aceasta carte, ca si celelalte cate le am, dintr–o rasuflare. Inainte de a spune si altceva, sa multumesc, mai intai, colegului Aurel Scobioala, editurii "Prut International" pentru ca m–au inclus in plan, incurajandu–ma sa lucrez la acest volum de proza, din colectia "Scriitori contemporani". Onorariul, la 1000 exemplare, este de 1500 lei. Editura "Prut International", se zice, este cea mai generoasa. Alte edituri nu dau scriitorului nici aceasta suma. Cu toate ca, si in acest caz, editura te impinge sa cumperi carti de acesti bani. Adica, rezumand, pot spune ca am scris aceasta carte pentru a o cumpara tot eu si pentru a da autografe. Ca scriitor, trebuie sa ma rog la Dumnezeu sa fie o carte foarte proasta, sa nu mi se solicite sa dau autografe si sa raman cu 1500 lei in buzunar.

— Nu exagerati cu genocidul?

— Pot demonstra. Pensia lunara a unui fost parlamentar e mai mare decat onorariul care ti se da pentru o carte. Genocidul fata de scriitori vine din partea editurilor, a posturilor de radio si TV, a revistelor si, nu in ultima instanta, a Uniunii Scriitorilor si a conducerii republicii, care nu fac nici un pas pentru a redresa situatia. Daca nu–i duce mintea si capul, sa vina la mine. Eu, care am experienta acestui volum, "Viata mai Tarziu", am propuneri concrete. Sunt sigur, ca Guvernul, de orice orientare ar fi, le va accepta. Executivul, insa, nu poate face primul pas inainte de a–l face Uniunea Scriitorilor. Asta doresc sa spun acum dlui presedinte al Uniunii, precum si altora ce se incalzesc din procesul editorial ca atare: sa nu astepte pana se va umple ciutura mea si a colegilor numai cu manie. Acum, ciutura e aproape plina. Noi, scriitorii, suntem condamnati la foame, la sete si la a purta haine carpite. Situatia nu se deosebeste de vremurile gulagurilor si ale deportarilor.

— Aderati atunci la noua Uniune a Scriitorilor ,"Nistru"...

— Sa nu se inteleaga, din aceasta declaratie, ca voi alerga spre aceasta uniune care mai scapa cate un posmag celor de adera la ea. Raman unde sunt, dar sunt nemultumit. Tare nemultumit. Voi lupta cum au luptat cei deportati si, intr–o buna zi, s–ar putea sa–mi retrag, temporar, calitatea de membru.

— Care este situatia in alte tari, la acest capitol?

— Nici nu vreau sa stiu! Eu aici traiesc, aici e veacul meu. Ma intreb daca directorul editurii ar accepta un salariu de 1500 lei, maximum, pentru perioada in care scrie o carte. Sa zicem ca nu–i intereseaza viata mea. Sa se preocupe, cel putin, de viata celor care nu mai sunt. Ion Gheorghita – omul care a dus, impreuna cu Iurie Grekov, la Gorbaciov scrisoarea de la care a pornit miscarea de renastere nationala – este din satul Larga. Primarul general, Serafim Urecheanu, si Mihai Cimpoi ii sunt consateni. Ion Gheorghita nu–si poate face dreptate de pe lumea cealalta. Iar noi il uitam. Nu incercam sa invrednicim o stradela sau un liceu cu numele acestui scriitor. Parca–ar fi condamnat si dupa moarte... Trebuie sa–i fim recunoscatori si sa–i dam locul pe care il merita in istorie. Nu zic sa–l punem primul sau al doilea, sau al treilea...

— Oare eroii pot fi pusi intr–un top?

— Tocmai ca se fac liste cu eroi.

— Cine le face?

— Nu ma preocupa autorii de liste. Daca m–as apuca sa spun cum am adunat semnaturi pentru scrisoare, sau ce s–a intamplat la sedinta la care s–a decis trecerea la grafia latina, prezidata de Ion Constantin Ciobanu – de care iarasi am uitat! Din punctul meu de vedere, un I. C. Ciobanu ne–ar da la brazda acum. Trebuie sa fii un prozator ca sa rostesti ceea ce rostea I. C. Ciobanu inainte de a incepe adunarile: "Va rog s–aveti rabdare. Vom discuta o saptamana, doua, trei... Vor vorbi toti. Si vom ajunge unde trebuie sa ajungem".

— Ce s–a intamplat, totusi, la acea sedinta?

— Au vorbit doar cativa colegi. Majoritatea a preferat sa invoce motive, inclusiv de sanatate, si au iesit din sala.

— Generatiile ulterioare au oameni asemeni lui Gheorghita si Ciobanu?

— Nu e neaparat ca ei sa apara din mediul scriitoricesc, deoarece nu numai scriitorii cauta drumul Basarabiei. Exista oameni foarte valorosi. Nu dau nume, deoarece, din clipa cand dai nume, devii suspect.

— Ce ar trebui sa faca acest popor, ca sa se intoarca Dumnezeu cu fata spre noi? Nu avem suficienta bunatate?

— O stie numai Dumnezeu, bineinteles. Dupa mine, proportia binelui si raului a fost si ramane aceeasi in toate timpurile. Chiar daca nu e un raport egal, binele, ca si frumosul, salveaza de secole lumea.

— Dar, pana la urma, lumea tot nu este salvata.

— Ca sa intelegem ce se intampla, trebuie sa trecem prin toate. Am lumea mea, iar putinul pe care il am este mai mare decat bogatia celui mai avut om din lume. Dar a trebuit sa trec printr–o perioada in care nu mi–a fost deloc usor. Pana la cartea "Viata mai Tarziu" am scris altele doua — "Ancheta initiala" si inca una, care a disparut din birou, gata dactilografiata. Inca nu–i gasisem un titlu reusit, dar avea vreo 70–80 de pagini de care mi–e dor, pe care as vrea sa le mai citesc.

— Cand scrieti, de obicei? In care parte a zilei?

— In anumite anotimpuri. Toamna...

— Sunteti un singuratic?

— Da. Despre asta am vorbit in cartea "Viata mai Tarziu". Cand eram copil, ma temeam ca nu cumva sa raman singur. Am avut frica asta pana pe la 12 ani. Daca ma pomeneam singur in ograda, ma ingrozeam. Si in cartea care mi–a disparut aminteam despre acesta frica. Sa nu credeti ca ma complac in aceasta singuratate.

— E mai bine sa ti–o faci prieten, decat sa fugi de ea?

— Eu, care sunt prin excelenta un om singuratic, nu stiam sa spun ca mi–am facut din singuratate un prieten.

— Mai aveti si alti prieteni? Cine sunt ei?

— Sunt oameni care, desi ne vedem foarte rar, ma intreaba, atunci cand ne intalnim: "Cum te descurci?". Zilele acestea, am intalnit un vechi amic. De indata ce m–a observat, mi–a adresat aceeasi intrebare.

— Si cum va descurcati?

— Anul trecut, m–am dus sa sarbatoresc Craciunul la vila. Imi faceam griji ca n–o sa le pot sta inainte oaspetilor. Si, la un moment dat, imi zic: "Da de ce te plangi, Haralambie? Ai muraturi, fasole, vei face sarmale, parjoale... Ce–ti mai trebuie? Sunt oameni care nu au mai nimic din toate acestea". Atunci am inteles ce inseamna sa te multumesti cu putinul. De atunci, nu mi–a mai pasat care si ce fel de avion are, in cate automobil merge sau in cate etaje locuieste. Am inteles ca am multe si ma rugam: Doamne, fa cumva sa vina cineva la mine, ca am cu ce sa–l primesc. Am citit undeva ca noi nu facem bine unui om, pentru ca omul nu poate fi recunoscator; noi facem bine pentru Dumnezeu. Si rau tot lui Dumnezeu ii facem.

— Nu aveti nici o patima?

— Nu pot spune ca am patimi. Chiar si in perioada in care consumam alcool, nu cred ca eram impatimit. Nu regret nimic, a fost si aceasta o experienta pentru mine. Mi–am dat seama ca bautura imi este contraindicata. Acum, cand a trecut suficient timp si nu mai beau, ma prind la gandul ca nu tin minte nici un fel de bautura, desi am consumat doar bauturi dumnezeiesti. Imi amintesc un singur pahar de vin, servit in beciul unui om de la Seseni, Calarasi. In rest — nimic... Cata lume, in schimb, am vazut eu atunci! Cand am iesit din spital, primul lucru pe care l–am facut a fost sa vad daca mai pot scrie.

— Ce se producea in momentele de netrezie in creierul Dvs.?

— Sunt un om cuminte si daca vrea cineva ca eu sa tac, trebuie sa ma imbete. Si sunt bun.

— Credeti ca a fi bun este destul? Poate ca astazi avem nevoie de oameni noi, care ar lupta pentru alte valori.

— Care valori? Ele au fost aceleasi de cand e lumea si pamantul. Omul vrea sa fie sanatos, sa aiba ce manca si unde dormi.

— Ma refer la valorile spirituale.

— Daca a spus Eminescu ca suntem romani si punctum, inseamna ca asa este. Valorile spirituale nu depind de guvernare. Noi cerem de la altii, dar eu cer de la mine, intai si–ntai. In sensul valorilor, cred ca in programul de studii revazut, suntem datori sa gasim ore, luni, ani pentru cele cinci volume de "Basarabie Necunoscuta" ale lui Iurie Colesnic. Cuprinde tot ce s–a ascuns de noi timp de 300 de ani. Care om nou trebuie sa–mi spuna ce a scris Colesnic? Personal, citesc si tot citesc si nu ma satur de "Basarabia necunoscuta". Uniunea Scriitorilor ar avea si datoria de a promova volumele de care vorbim, asa cum promoveaza altii "Istoria integrata". Poate ca atunci vom creste si oameni noi. Sa fie studiate cele cinci volume chiar si in scolile cu predare in limba rusa. Adevarul istoric este unul. Sa nu se creada ca ma uit chioras la Rusia, dar nu pot trece cu vederea aceste aproape trei secole. Nici nu zic sa–l purtam pe Colesnic pe palme, dar sa–i apreciem activitatea si sa–i cream conditii sa munceasca in arhive. Acum, cat mai e posibil. Maine s–ar putea sa fie tarziu.

— Despre romani si punctum. Cati oameni politici subscriu acestui adevar?

— Nici asta nu ma intereseaza. Vor ramane in istorie doar cei care au stiut cine au fost Eminescu, Hasdeu, Kogalniceanu, Alecu Russo. Mai avem de invatat, inclusiv din "Amintiri din copilarie" pe care le–am studiat la scoala, fragmentar. In ultimii 15 ani am recitit de 15 ori "Amintirile". M–am convins ca este o opera inestimabila. Vocabularul nici unui prozator n–a depasit vocalubarul lui Creanga, chiar si la capitolul neologisme. Ni s–au furat si "Amintirile", si alte valori... Iurie Colesnic a dat primul de ele. Noi, de parca nu ar fi si valorile noastre, intoarcem spatele acestor cinci volume nespus de complexe.

— Fiica Dvs., Cipriana, a citit integral "Amintirile" lui Creanga?

— Aveam un prieten bun, rus de nationalitate, care m–a socat intr–o buna zi cu noutatea ca fiica–mea studiaza la un liceu cu predare in limba rusa. Eu stiam ca fiica–mea e la liceul "Ciprian Porumbescu". Fireste, am ramas trasnit. Si am alergat de la vila acasa, unde am ramas si mai trasnit, afland ca Cipriana este eleva la liceul "Serghei Rahmaninov". De ce? – am intrebat–o. Mi–a raspuns ca profesoara ei de muzica s–a transferat la aceasta scoala. Dar mi–a garantat ca va sustine la "Ciprian Porumbescu" examenul la limba romana. Asa a si facut, fiind singura care a luat nota maxima.

— Ce loc ocupa femeile in viata Dvs. si a... cheliei?

— Chelia este o problema ereditara, tatal meu a fost chel... Cat priveste partea intaia a intrebarii, am fost atasat de maica–mea si acum, analizand, imi dau seama ca, din clipa in care am plecat la scoala–internat, doua femei m–au salvat. Este vorba de profesoara Polina Crasilnikov si educatorea Olga Arseni. Dupa clasa II–a, maica–mea nu avea bani ca sa–mi continui studiile la scoala–internat. Profesoara a expediat mai multe scrisori si mi–a fost redusa taxa pentru studii... Am atatea de spus despre femei! Sunt si suparat pe ele, si le iubesc. Toate femeile sunt foarte frumoase, iar fiecare in parte este cea mai frumoasa. Am avut, deocamdata, doua sotii. Ambele, cata vreme am fost impreuna, au fost cele mai frumoase. In "Viata mai Tarziu" evoc aceste amintiri.

— Nu vi se pare ca v–ati grabit sa scrieti aceasta carte? Doar veti mai iubi femei...

— Sa te auda Dumnezeu (rade).

— Pentru Dvs., dragostea e suferinta?

— Nu, nici cand am divortat n–a fost suferinta. Pur si simplu, m–am lipsit de anumite lucruri, dar nicidecum de dragoste. Ea merge cu mine peste tot. E a mea si nu mi–o ia nimeni.

— Cand ati facut ultima declaratie de dragoste?

— Probabil, nu am simtit atat de profund cate poate face o femeie pentru un barbat si cat de mult se poate implica in destinul lui. Consideram ca am ramas doar cu masa de scris. Dar mi–a iesit iarasi o femeie in cale, care mi–a redeschis toate usile, fara sa ma indeparteze de masina de scris.

— Cine este ea?

— Una dintre contemporanele noastre. Are fusta, papuci.

— Traiti "Viata mai Tarziu" alaturi de cineva?

— Am fost intotdeauna in cautarea unei singure femei.

— De ce este trist Haralambie Moraru?

— Poate ca asa m–am nascut... Mama mea n–a avut timp sa zambeasca. Nici eu n–am prea avut timp sa zambesc, inca din copilarie...


Pensia de parlamentar mai mare decat onorariul pentru o carte
Interviu cu scriitorul Haralambie Moraru Continuare 

Ziarul de Garda
Redactia nu poarta raspundere pentru continutul si corectitudinea anunturilor publicitare
ziaruldegarda@yahoo.com