Web Analytics and Web Statistics by NextSTAT
Nr. 66 (22 decembrie 2005)

Libertatea exclusa de clasa politica din Moldova

Interviu cu Andrei Popov, analist politic si director executiv al Asociatiei pentru Politica Externa

–Cum ati caracteriza politica externa promovata de R. Moldova pe parcursul ultimilor ani?

— Perioada "ultimilor ani", de fapt, este impartita in doua etape distincte: martie 2001 — iulie 2004 si iulie 2004– decembrie 2005. Daca ar fi sa ne referim la intreaga perioada 2001–2005, am fi indreptatiti sa spunem ca a fost promovata o politica externa inconsecventa, oscilanta, deseori neindemanatica si nearticulata, cu serioase probleme de credibilitate, lipsita de viziune si de focus, cu mari dificultati in fixarea pragmatica a unor obiective realizabile, si dispersarea nejustificata a eforturilor in atingerea unor deziderate secundare sau prioritati false. Anume acestea sunt cauzele care nu au permis fructificarea mai multor oportunitati si comiterea unor erori majore de calcul tactic si strategic de la 2001 incoace. Notele de plata pentru aceasta politica continua sa vina. Multe dintre ele vor trebui achitate chiar din primele zile ale anului 2006. Daca insa este sa ne referim la politica externa promovata in ultimul an si jumatate, ar trebui sa facem unele nuantari.

— Asta pentru ca s–ar fi schimbat ceva in politica externa a Chisinaului pe parcursul anului 2005?

— Cu certitudine, da. In general — spre bine. Anul 2005 a marcat consolidarea rupturii de la vechea politica promovata in 2001–2004. In primul rand, pe parcursul acestui an a fost confirmata optiunea strategica spre integrarea europeana. In al doilea rand, au fost arse mai multe punti de intoarcere la politica dezastruoasa, caracteristica perioadei anterioare, cand miza unilaterala era Rusia, in calitate de principal actor care ar putea aduce reglementarea conflictului transnistrean. In al treilea rand, s–a facut simtita, sub aspectul unor decizii politice, constientizarea faptului ca solutionarea problemei transnistrene nu poate avea ca pret renuntarea la viabilitatea R. Moldova ca stat si sacrificarea optiunii de integrare europeana. In al patrulea rand, a fost realizat un consens la nivelul tuturor fortelor politice reprezentate in Parlament si a societatii civile cu privire la marile teme ale politicii externe, una dintre expresiile sale constituind Declaratia de Parteneriat in integrarea europeana. In al cincilea rand, au fost facute progrese si in articularea notiunii de interes national, in promovarea caruia Chisinaul a inceput sa dea dovada de mai multa siguranta si independenta.

Cu toate acestea, mai persista unele reminiscente reziduale ale vechiului "curs", care se fac simtite si prin predispozitia cronica pentru lansarea unor initiative haotice si insuficient de bine pregatite sau adoptarea unor decizii–surpriza necoordonate cu cei pe sustinerea carora se mizeaza in realizarea lor. Pe parcursul anului 2005, Chisinaul asa si nu a reusit sa inlature suspiciunile existente cu privire la faptul ca retorica sa proeuropeana nu este suficient de sustinuta prin actiuni concrete, inclusiv in ce priveste mobilizarea resurselor institutionale, financiare si umane in vederea realizarii unor reforme necesare, dar mult amanate. Progresul neconvingator, stagnarea sau regresul in asigurarea unei independente reale a justitiei, combaterea coruptiei, imbunatatirea climatului de afaceri, atragerea investitiilor interne si externe, diversificarea pietelor de desfacere, incurajarea exporturilor, reducerea deficitului balantei comertului exterior, utilizarea mai eficienta a sumelor de bani transmise de catre cetatenii nostri care lucreaza in strainatate, toate acestea in continuare submineaza credibilitatea demersului proeuropean al R. Moldova. De asemenea, o serie de numiri de ambasadori pe criterii altele decat profesionalism doar au agravat serioasa problema a calitatii in reprezentarea diplomatica si a eficientei in promovarea intereselor noastre in strainatate.

— Din punct de vedere al intereselor Moldovei, in 2005, care a fost cel mai favorabil eveniment international?

— Printre evenimentele si procesele cu cel mai mare impact pozitiv asupra mediului extern al R. Moldova as mentiona, in primul rand, semnarea de catre Romania a Tratatului de Aderare la UE care a plasat–o pe un fagas institutional ireversibil ce o va aduce in UE si, respectiv, UE la granitele Moldovei — cel tarziu in 2008. Este extrem de important ca, in 2005, R. Moldova si Romania au reusit sa inchida fila unui regretabil "razboi fratricid al declaratiilor", care le–a infectat relatia timp de peste trei ani de zile si nu a permis nici pe departe valorificarea adevaratului potential pe care il reprezinta pentru Chisinau o relatie de parteneriat privilegiat cu Bucurestiul.

De asemenea, este extrem de importanta si decizia Bruxelles–ului de a demara negocierile de aderare cu Turcia (si Croatia) si recenta acordare pentru FRY Macedonia a statutului de tara–candidata. Astfel, in pofida scepticismului crescand la nivelul populatiei europene fata de oportunitatea continuarii procesului de extindere, a problemelor de asimilare a celor 10 noi membri si a esecului proiectului Constitutiei Europene, Bruxelles–ul a rezistat presiunilor de a ingheta pe o perioada nedefinita de timp admiterea de noi membri. Este o veste extrem de importanta pentru R. Moldova, caci negocierile de aderare cu Turcia, care vor dura cel putin pana in 2015, mentin valorificabila optiunea europeana pentru R. Moldova. Aceasta fereastra de oportunitate, sunt sigur, se va inchide pentru o perioada foarte indelungata odata cu eventuala integrare a Turciei in UE. Pentru R. Moldova problema se pune transant — ori vom deveni membri inaintea sau, cel tarziu, impreuna cu Turcia, ori va trebui sa mai asteptam pana dupa 2025 (cand UE va "digera" Turcia si ar putea sa mai aiba apetit si pentru alti noi membri).

— Care eveniment international a fost cel mai riscant pentru R. Moldova?

— Anul 2005 a cunoscut o profilare si mai clara a tendintei de rigidizare in politica externa a Federatiei Ruse, tendinta care se observa de 3–4 ani incoace. Moscova promoveaza o politica tot mai intransigenta si combativa. Fermitatea crescanda in abordarile Rusiei fata de conflictul transnistrean, in particular, prin decizia de a sustine mai fatis regimul de la Tiraspol si de a "preda o lectie" de economie de piata R. Moldova, se inscriu in contextul general al unei politici externe tot mai sigure a Kremlinului pe fundalul unei conjuncturi favorabile de pe pietele internationale de carburanti. Ultima confirmare in acest sens o constituie si recidivarea Rusiei in a–si impune, pentru al treilea an consecutiv, dreptul sau de veto asupra Declaratiei Politice Finale si celei cu privire la R. Moldova, eveniment produs la Reuniunea Ministeriala a OSCE de la Ljubljana.

A devenit cat se poate de evident ca in timp ce Rusia isi recapata increderea de odinioara, ea incearca, pas cu pas, sa–si recastige pozitiile "cedate" pe parcursul anilor '90, devenind tot mai opaca la tot ce ar putea fi interpretat drept "concesii". Pe acest fundal si pe masura apropierii campaniilor electorale pentru Duma (2007) si pentru functia de presedinte (2008), nu intrevad nici un fel de perspective ca Moscova sa–si modifice semnificativ pozitia fata de conflictul transnistrean in sensul acceptarii macar a unora din doleantele Chisinaului.

— Cum interpretati acceptul Ucrainei de a primi oferta Rusiei in problema transnistreana, criticata anterior de Chisinau, potrivit caruia, propunerile rusesti repeta "planul Kozak" respins de Moldova? Oficialii nostri sustin ca acestea nu se incadreaza in planul ucrainean de reglementare a conflictului si nici nu sunt conforme legii despre statutul special al regiunii transnistrene, adoptate in vara 2005 de Parlament.

— Declaratia comuna a presedintilor Rusiei si Ucrainei, in forma ei actuala, era de neimaginat in prima jumatate a anului. Insa dupa demiterea guvernului Timoshenko, demararea campaniei electorale din Ucraina si constientizarea de catre Kiev a gradului de dependenta fata de Moscova, ea apare ca o etapa "logica" in procesul de revizuire a pozitiilor diplomatiei ucrainene fata de Transnistria. Cum problema transnistreana niciodata nu a tinut cap de afis pe agenda politicienilor de la Kiev, la ora actuala, se pare ca acestia nu au rezistat tentatiei de a o folosi ca "moneda de schimb" pentru a obtine de la Moscova anumite avantaje pe dosare economice de maxima actualitate, in contextul pregatirii catre alegerile parlamentare din martie 2006.

M–as feri, totusi, sa dramatizez situatia. Tratez cu prudenta si, daca vreti, cu anumita intelegere, oscilatiile Ucrainei, punandu–le, in primul rand, pe seama complicatei situatii politice interne si, la prima vedere paradoxal, dezideratului realizarii unui scor cat mai bun de catre fortele proeuropene la alegeri. Este prea devreme de tras niste concluzii cu privire la "decizia Kievului de a sustine in tandem cu Moscova separatismul transnistrean", asa cum au interpretat Declaratia comuna unii comentatori. Ar putea fi vorba doar de niste "cedari" tactice de dragul prezervarii puterii partidei euroatlantistilor in frunte cu presedintele Iuscenko. Or, din perspectiva reglementarii durabile a conflictului, un eventual esec al acestor forte in alegeri ar putea avea consecinte nefaste mult mai profunde. De aceea, cred ca am face bine daca si la nivelul oficial ne–am abtine de la concluzii pripite care, cum s–a mai intamplat, ar putea deveni si profetii, care se autoindeplinesc — si am amana tragerea unor linii de bilant pana dupa formarea viitorului Guvern in Ucraina.

— Ce conotatii vedeti in sporirea considerabila a prezentei UE in Moldova in cursul anului 2005?

— Uniunea Europeana se apropie cu pasi rapizi si siguri de granitele Moldovei. Pentru o perioada de mai multi ani, Prutul urmeaza sa devina frontiera de est a UE. Realizand ca securizarea si stabilizarea spatiului din vecinatatea sa imediata tine de nucleul dur al intereselor sale externe, incepand cu 2003, Uniunea Europeana acorda o atentie sporita asa–numitei Politici de Vecinatate. Pas cu pas, ea se "inzestreaza" cu diverse instrumente politice si economice prin care sa–si poata asigura aceste interese. Anume aici trebuie cautata explicatia adoptarii de catre UE pe parcursul anului 2005 a unui set intreg de decizii, prin care nu doar si–a extins prezenta in tara noastra, dar a si inceput sa–si investeasca credibilitatea politica in Moldova: Semnarea Planului de Actiuni Moldova–UE (februarie), desemnarea unui Reprezentant Special pentru Moldova (martie), deschiderea Delegatiei Comisiei Europene la Chisinau si implicarea directa in procesul de negocieri (octombrie), instituirea misiunii europene de asistenta la frontiera moldo–ucraineana (decembrie).

Odata aceste instrumente desfasurate pe teren si activate, Uniunea Europeana va deveni un actor tot mai important pentru Moldova. Problema nu mai este ca Bruxelles nu este constient de interesele sale in securizarea si democratizarea Moldovei. Este. Si nu ca nu ar avea mecanisme pentru promovarea lor. Are. Problema reala consta in faptul ca, din punctul de vedere al Uniunii, Europa a facut cam tot ce putea la etapa actuala si acum asteapta ca R. Moldova sa parcurga propria sa parte de drum, facandu–si "temele de acasa". Logica (corecta) a Bruxelles–ului este ca "UE da, dar in traista nu pune". Acum depinde, in primul rand, de Moldova sa valorifice plenar potentialul instrumentarului respectiv.

— In ce masura ne–am apropiat catre o reglementare durabila a conflictului transnistrean?

— Cred ca pe termen scurt si mediu chiar ne–am indepartat. Ceea ce nu este neaparat rau, tinand cont de faptul ca, oricum, pana cel devreme 2008–2009, nu intrevad o fereastra de oportunitate pentru o reglementare durabila. Nu sunt intrunite o serie de conditii esentiale. In plan extern — pozitia rigida a Rusiei, ambiguitatea Ucrainei, indisponibilitatea Statelor Unite si Uniunii Europene de a–si spori considerabil implicarea si periclita parteneriatele sale strategice cu Rusia. In plan intern, radicalizarea abordarilor si trasarea unor linii rosii ireconciliabile la Chisinau si Tiraspol, neatractivitatea malului stang pentru populatia transnistreana, persistenta efectelor campaniei de spalare a creierilor asupra populatiei din Transnistria. Imbunatatirea parametrilor respectivi va necesita timp. Singurul care depinde exclusiv de Chisinau tine de folosirea ragazului creat pentru "a face ordine" la noi acasa (democratizarea, justitia, economia, investitiile, Planul de Actiuni si nu in ultimul rand, transformarea Gagauziei dintr–un antimodel intr–un exemplu pozitiv de reglementare a unui conflict).

Nu exista nici un fel de garantii, dar nici nu poate fi exclus, ca peste cativa ani ar putea fi creata o conjunctura externa mai prielnica reglementarii — eventuala moderare a Kremlinului dupa alegerile din 2007/2008, avansarea Ucrainei pe calea integrarii euroatlantice si mai mare receptivitatea la sugestiile Washingtonului si Bruxelles–ului, cu privire la comportamentul ei fata de Transnistria, coagularea Uniunii Europene, ca actor de securitate credibil cu consolidarea pozitiilor prietenilor Moldovei in procesul decizional al Uniunii etc.). Sarcina noastra este sa facem totul ce depinde de noi pentru a ne imbunatati pozitiile in anticiparea unor evolutii externe favorabile.

— Adoptarea legii din 22 iulie 2005 a fost comparata cu un scut care va apara Moldova de incercarile unor forte externe, in primul rand a Rusiei, de a impune o reglementare neviabila.

— Logica pe care se bazeaza "teoria scutului" porneste de la premisa ca statul suveran R. Moldova poate fi constrans sub presiuni externe sa accepte o solutie de reglementare a conflictului transnistrean, detrimentala intereselor sale. Promotorii acestei teze sunt profund marcati de stafia presiunilor americane de la Porto sau experienta Memorandumului Kozak, cand tara noastra, intr–adevar, a fost la un pas sa accepte o asemenea solutie. Personal, nu vad cum in noul context politic din R. Moldova, o solutie similara celei din 2003 (sau documentului de la Kiev din 2002) ar putea fi impusa din exterior. Inteleg pe cei care s–au fript cu ciorba si acum sufla in iaurt. Inteleg insa mult mai putin utilizarea acestei teze de catre Guvernare, care astfel recunoaste indirect ca nu este sigura de sine insasi. Situatia imi aduce aminte de Ulise, care a ordonat sa fie legat de catargul corabiei argonautilor, pentru a nu ceda in fata ispitelor de a fi atras de cantecele sirenelor.

— Sustineti ca nici in prezent si nici in viitorii ani nu ar exista premise care ar permite o reglementare viabila a conflictului transnistrean. Ce inseamna, in opinia Dvs., o astfel de reglementare si care ar fi parametrii ei pe care Chisinaul ar putea sa le accepte?

— In primul rand, consider ca in prezent nu mai exista premise pentru o reglementare neviabila a conflictului. Este o evolutie pozitiva fundamentala fata de situatia Moldovei de acum doi–trei ani. Pozitia conducerii tarii, noua configuratie politica interna, maturizarea clasei politice si a opiniei publice, dar si o mai pronuntata implicare a Occidentului in reglementarea conflictului, toate acestea fac chiar si la nivelul teoretic imposibila impunerea asupra Moldovei a unei solutii proaste. Din pacate, insa, nu sunt intrunite si o serie de conditii obligatorii care ar permite in viitorii ani promovarea unei reglementari durabile, viabile si echitabile a conflictului. Sunt cel putin trei parametri care definesc cadrul unei asemenea reglementari.

In primul rand, ea trebuie sa conduca la transformarea statului reintegrat intr–unul functional si sa nu paralizeze activitatea institutiilor acestuia, procesul de adoptare si implementare a unor decizii strategice, cum sunt reformele necesare pentru avansarea Moldovei pe calea integrarii europene. Din punctul de vedere al R. Moldova, beneficiile reintegrarii trebuie sa depaseasca costul care va trebui platit pentru ea. In al doilea rand, ea trebuie sa fie acceptabila de catre majoritatea clasei politice si cetatenilor R. Moldova de pe ambele maluri ale Nistrului. In cazul regiunii transnistrene, evident, este vorba despre o clasa politica si o populatie reprezentativa si calificata, care poate aparea doar in urma unui profund proces de democratizare. Realizarea acestui proces va necesita nu un singur an, dar chiar si atunci nu exista garantii ca Transnistria va accepta conditii de reglementare care sa intruneasca criteriile viabilitatii si sa fie acceptabila pe malul stang. Drumul va fi si mai lung si incert, in cazul in care Chisinaul se va mentine pe pozitiile rigide, stipulate de documentele aprobate de Parlament in vara acestui an. In al treilea rand, ea trebuie sa fie sustinuta sau, cel putin, acceptata, de catre principalii actori internationali interesati, adica sa rezulte dintr–un compromis complex dintre Uniunea Europeana, Rusia, Statele Unite, Ucraina si, partial, Romania. La randul sau, acest compromis trebuie sa se incadreze in parametrul viabilitatii si acceptabilitatii, fapt care in prezent nu este posibil.

— S–a propus, de asemenea, si excluderea Federatiei Ruse din formatul de negocieri ca parte direct implicata in conflict si realizarea intelegerilor doar cu partenerii occidentali?

— Cat de atractiva nu ar parea pentru unii excluderea Rusiei din ecuatia transnistreana, sunt convins ca fara Rusia, si cu atat mai mult in pofida acesteia, conflictul nu poate fi rezolvat. Nici Occidentul nu va incuraja sau sustine o asemenea abordare. Indiferent de dorinta noastra, Moscova ramane un actor extern cheie, poate chiar cel mai important in reglementarea transnistreana, cu foarte multe parghii la dispozitia sa. Pana cand la Moscova nu va exista vointa politica necesara de a activa aceste parghii in vederea promovarii unei solutii durabile, conflictul nu va fi rezolvat.

Intrebarea care trebuie sa ne preocupe nu este cum sa excludem Rusia din procesul de negocieri, ci cum sa o determinam sa adopte o pozitie constructiva in cadrul lor. Aici trebuie spus ca pe parcursul ultimului an si jumatate, relatiile Chisinaului cu Moscova s–au inrautatit dramatic si au ajuns la cele mai tensionate cote din 1992 incoace. Concomitent, s–a redus la minim si deschiderea Rusiei de a sustine o reglementare durabila. Esecul (inevitabil) al politicii promovate de Moldova in anii 2001–2003, cand s–a mizat aproape in exclusivitate pe factorul rusesc, demonstreaza ca, de fapt, si pana la racirea relatiilor, Rusia nu a fost in mod real dispusa sa sustina o atare solutie. Daca nu ar fi fost asa, cedarile majore pe care le–a facut (si era pregatita sa le mai faca) conducerea Moldovei, ar fi determinat o pozitie mai constructiva din partea Rusiei. Insa, in loc ca numeroasele dovezi de loialitate oferite cu "generozitate" de Chisinau in acea perioada sa fie "rasplatite" de Moscova, prin exercitarea unor presiuni necesare asupra Tiraspolului, Rusia nu a facut altceva decat sa inainteze noi conditii si sa insiste asupra unor supragarantii. Memorandumul Kozak a constituit punctul culminant al acestei politici. Acceptarea lui nu doar ca ar fi cimentat, ci ar fi betonat controlul Rusiei asupra Moldovei.

Daca la sfarsitul anului trecut, intr–un context electoral complicat, inca mai planau suspiciuni cu privire la motivele care au facut R. Moldova sa renunte la o asemenea politica, pe parcursul anului 2005 a devenit clar ca insistenta Chisinaului asupra internationalizarii procesului de reglementare, reflecta o ruptura fundamentala cu trecutul. Mentinerea Chisinaului in albia acestui curs este o dovada ca Moldova s–a debarasat de ultimele iluzii cu privire la interesele reale ale Rusiei si nu va mai intreprinde o noua incercare de a obtine o reglementare prin intermediul unui pact bilateral cu Rusia, in spatele Occidentului.

— Cariera de diplomat credeti ca ar fi fost posibila, daca nu erati fiul fostului Ministru de Externe Mihai Popov? Apropo, ati fost angajat in Ministerul de Externe prin concurs?

— Am crescut intr–o familie de diplomat si aveam 10 ani cand pentru prima data in perioada studiilor tatalui meu la Academia Diplomatica din Moscova am avut primele deschideri catre ceea ce se cheama "lumea diplomatica". Intre timp, am dezvoltat o pasiune pentru istorie si tot ce inseamna relatii internationale, lecturile din acest domeniu devenindu–mi de atunci cel mai mare hobby. In ultimii ani ai scolii mele de pe langa Ambasada Sovietica din Bucuresti, am fost presedintele unui "club de discutii politice". Din acest punct de vedere, familia intr–adevar a marcat si usurat optiunea pentru cariera diplomatica, fapt pentru care ii sunt recunoscator. Optiunea formala am facut–o insa abia in 1994, cand dupa absolvirea Facultatii de Jurnalism a Universitatii din Bucuresti am intrat la Facultatea de Relatii Internationale a Scolii Nationale pentru Stiinte Politice si Administrative din Bucuresti. Cinci dintre cei sapte colegi de promotie din Moldova au fost admisi in serviciul diplomatic moldovenesc si majoritatea lor pana in prezent lucreaza in Minister. Toti au fost deja in ambasade sau in misiuni OSCE. Cum eu nu am fost "cel mai rau" student, nu vad de ce nu as fi putut avea o traiectorie similara, chiar daca aveam un alt nume de familie.

Cum tatal meu a fost in acea perioada Ministrul de Externe, din motive lesne de inteles eu am devenit "diplomat" nu imediat dupa absolvirea SNSPA–ului, ci cu un an mai tarziu, dupa ce, impreuna cu alti circa 30 de aspiranti, am sustinut un concurs public in fata unei comisii de angajare. In ce masura faptul ca Andrei Popov a fost printre cei cativa tineri care au trecut acest concurs se datoreaza functiei detinute de Mihai Popov, cel mai bine ar fi sa–i intrebati pe membrii acelei comisii formate din principalii directori ai Ministerului de Externe. Pot sa spun ca nu mi–a fost niciodata rusine sa ma uit in ochii lor si consider ca aveam toate calitatile ca impreuna cu alti absolventi ai SNSPA sa fiu admis la minister.

In acelasi timp, plecarea mea la Ambasada R. Moldova din Washington in iunie 1997 fara sa fi lucrat in Centrala MAE, intr–adevar, se poate atribui integral factorului personal la care va referiti. Asemenea "exceptii" se intamplau si se mai intampla in politica de cadre a MAE, ceea ce nu o face insa si o practica normala. Pe propria piele a trebuit sa constat handicapul pe care il reprezinta activitatea in ambasada, in absenta unei experiente prealabile din Aparatul central de cel putin un an (asa cum cere legea privind serviciul diplomatic din 2001). Cu atat mai mult, sunt recunoscator unor colegi extraordinari de care am avut parte la Washington si de la care am invatat multe: ambasadorii Nicolae Tau si Ceslav Ciobanu, precum si Iurie Renita, Andrei Boboc, Vlad Spanu, Tudor Goia si Vsevolod Grigore.

— Dar la revenirea din Ambasada in iulie 2001, Dvs. ati fost rapid propulsat in functia de Sef al Directiei Generale Securitate Internationala? In ce masura credeti ca aceasta avansare se datoreaza calitatilor Dvs.?

— Pentru un serviciu diplomatic consacrat asemenea "propulsari rapide" reprezinta anomalii. Nu–mi aduc aminte sa fi intalnit vreun sef de Directie la Departamentul de Stat al SUA sau la Ministerul rus de Externe mai tanar de 40 de ani. Totodata, pentru serviciile diplomatice ale unor tari fara traditii, astfel de promovari nu sunt chiar atat de rare, mai ales in perioada primilor ani de formare a serviciului. Situatia noastra este insa complicata si exodul masiv, din varii motive, a diplomatilor experimentati, unii dintre care dupa cativa ani de activitate prefera sau sunt nevoiti sa paraseasca serviciul public. Din pacate, acest proces s–a acutizat in ultima perioada, fapt care partial poate explica si unele avansari cu totul spectaculoase, in comparatie cu care "propulsarea mea rapida" la functia de director poate sa para chiar "prea lenta".

— De ce ati plecat din Minister? In presa s–a scris ca ati avut divergente cu ministrul Andrei Stratan?

— Plecarea din minister a fost una benevola. Cand in iunie 2004 am simtit ca trebuie sa optez intre datorie profesionala, rigorile impuse de calitatea de functionar public si integritatea mea, am demisionat.

— De ce nu faceti parte dintr–un partid politic? Cum ar trebui sa fie partidul din care ati dori sa faci parte?

— Ma simt mult mai bine si cred ca pot face mai multe in actuala mea calitate de analist politic si director executiv al Asociatiei pentru Politica Externa. Cu cat mai mult cunosc cum se face politica basarabeana, cu atat mai mult ma conving ca exersarea acestei meserii in Moldova de astazi este extrem de greu de conciliat cu pastrarea integritatii si libertatii. Dupa cum am spus, am plecat din serviciul public, anume fiindca mi–am simtit periclitata integritatea. Aceasta nu inseamna ca toti diplomatii de astazi sunt oameni lipsiti de aceasta calitate esentiala. Dimpotriva, cunosc multi profesionisti care au reusit sa o pastreze, chiar daca nu toti dintre ei ocupa pozitii pe care le–ar merita.

Interviu realizat de Angelina OLARU


Ziarul de Garda
ATENTIE! Versiunea electronica a Ziarului de Garda nu contine toate materialele aparute in editia tiparita.
Adresa redactiei: str. 31 august, nr. 129, bir. 914/c, Chisinau
Tel: 23-79-84, 079523593
ziaruldegarda@yahoo.com