Nr. 5
26 august 2004
Forum    
Redactia


Foto autor

Eugenia Buzu

Tamarica Costritchi, copilul care canta despre viata si moarte

Tamarica Costritchi

La doar 12 ani, Tamarica Costritchi este o adevarata vedeta. Nazbatioasa in viata si matura in scena, ea este copilul care le reuseste pe toate: invata bine, face repetitii, isi ajuta parintii si isi traieste din plin copilaria. Pentru ca este deosebit de talentata, are in anturajul sau si persoane care o invidiaza. Se considera norocoasa si–si doreste sa devina o mare interpreta.

— Tamarica, de unde ai mostenit acest har dumnezeiesc de a canta atat de frumos?

— Mamica este violoncelista si cred ca de la ea am mostenit talentul, dar, in special, de la bunelul meu Nicolae, care este un cantaret cotat in Ucraina, unde este stabilit cu traiul.

— De la cati ani canti?

— De la gradinita. Aveam doi ani si participam la matinee organizate cu prilejul diferitor sarbatori.

— Cand ai aparut pentru prima data in scena?

— La cinci ani si jumatate am participat la concursul “Tamara Ciobanu”, unde am luat premiul doi. Organizatorii concursului nu vroiau sa–mi accepte participarea, motivand ca nu am varsta potrivita. Astfel, pentru a fi inscrisa si eu in lista participantilor, mamica, care tinea cu orice pret sa ma vada in acel concurs, a trebuit sa recurga la o smecherie: mi–a schimbat numele si varsta si…astfel am fost acceptata. Abia dupa concurs s–a aflat cine sunt, de fapt.

— La cate concursuri ai participat pana acum?

— Au fost mai multe. Primul meu concurs a fost la emisiunea “De la 5 la 10”, iar pe cel mai solid il consider “Tamara Ciobanu”. Am mai evoluat pe diverse scene din Polonia, Rusia, Ucraina si prin toata Romania.

— Care este cel mai mare succes pe care l–ai inregistrat in muzica?

— In anul 2002, la Breansk, am castigat medalia de aur. Am avut atunci emotii de nedescris.

— Mai canti si muzica usoara sau doar populara?

— Am mai mult succes in muzica populara, dar muzica usoara, uneori, e ca un supliment. Fac parte dintr–un ansamblu la Liceul “Prometeu” din Chisinau, unde imi fac studiile. Acolo mai cant, uneori, muzica moderna.

— De fiecare data cand urci pe scena imbraci haine nationale. Iti place sa le porti?

— Da (rosteste cu mandrie)! E ceva traditional, ceva foarte frumos…

— Cum arata lumea privita din scena?

— Unii sunt primitori, bucurosi de viata, altii, insa, sunt tristi. Sunt si din cei foarte pasivi si care chiar emana un negativism.

— Ce–ti doresti sa devii cand vei fi mare?

— De mica, imi doream sa devin medic–veterinar, profesoara, balerina, cantareata. Acum nu mai stiu.

— Cum arata o zi din viata ta?

— Obisnuit, doar ca mai fac, uneori, repetitii acasa la unul din membrii ansamblului “Etnos”, din componenta caruia fac parte si eu. Avem noroc ca are casa la sol si nu la bloc, ca sa deranjam vecinii.

— Ai vreun prieten printre interpretii nostri autohtoni?

— Impreuna cu Nelly Ciobanu, am cantat in mai multe concerte. Dar cea mai apropiata prietena a mea e Nina Ermurachi, interpreta de muzica populara, care este intotdeauna gata sa ma ajute cu un sfat bun.

— Pe cine admiri atunci cand te pomenesti in rol de spectator?

— Sunt mai multi interpreti pe care ii admir, dar cel mai mult imi place dna Nina Ermurachi si dl Mihai Ciobanu.

— Cu cine ai vrea sa semeni?

— Doar cu mine insami.

— Cantecele pe care le canti, despre dor si moarte, sunt destul de mature pentru varsta ta. Ce stii tu despre aceste fenomene?

— Le inteleg din cantece, din textele lor. Daca nu as reusi sa intru in esenta, nu as putea reda toata frumusetea lor. Nu pot sa exprim ceva pana nu inteleg. In caz contrar, nici nu as canta.

— In ce masura prietenii copilariei tale inteleg muzica pe care o canti?

— Putini apreciaza melodiile populare, deoarece acum sunt in voga alte genuri: muzica usoara, rock, pop s. a. Vecinul meu ma tot intreaba de ce nu cant ceva mai modern, rock, de exemplu. Am incercat sa cant si altceva, dar nimic nu–mi reuseste atat de bine ca si muzica populara, acest fapt fiind confirmat si de multi specialisti.

— Cine te ajuta?

— Numai mama.

— Te consideri un copil norocos?

— Absolut. Am parinti ideali, colegi si profesori buni, o scoala buna in care invat si rude care ma iubesc si tin la mine.

— S–a intamplat sa mergi la concerte din contul lectiilor?

— De multe ori lipsesc de la lectii pentru ca trebuie sa merg la concursuri, insa am noroc de diriginta mea, care se bucura pentru succesele mele si ma sustine ca pe un copil al ei.

— Colegii tai de liceu te trateaza ca pe o vedeta?

— Unii ma admira, altii, dimpotriva, ma invidiaza pentru faptul ca am talent. Chiar imi scot tot felul de barfe. Ma straduiesc sa nu reactionez, urmand sfatul celor apropiatii.

— De ce ai frica cel mai mult?

— … De paianjeni. Nu stiu de ce, dar de ei ma tem cel mai tare.

— Ce–ti doresti cel mai mult in viata?

— Sa devin cineva. Vreau sa fiu o buna interpreta.

— Multumesc pentru interviu.


Tamarica Costritchi, copilul care canta despre viata si moarte
La doar 12 ani, Tamarica Costritchi este o adevarata vedeta. Nazbatioasa in viata si matura in scena, ea este copilul care le reuseste pe toate: invata bine, face repetitii, isi ajuta parintii si isi traieste din plin copilaria. Continuare 

Ziarul de Garda
Redactia nu poarta raspundere pentru continutul si corectitudinea anunturilor publicitare
ziaruldegarda@yahoo.com