Nr. 34 (31 martie 2005)

Ghidul alimentatiei deputatilor in primele zile de munca

Biserica de lemn din Palanca,
acum 5 ani

La sfarsit de noiembrie 2000, intrun tarziu de noapte, aflu ca a doua zi, la Palanca, Calarasi, Tatiana Popa inaugureaza Muzeul "Casa Parinteasca" in chiar casa bunicilor si parintilor sai, sechestrata acum jumatate de secol de puterea sovietica. Febril, am inceput sa telefonez cameramanului, soferului, administratoarei sa ne dea benzina...

O cunosteam pe Tatiana Popa, o mesterita dintre cele mai elevate, care nea reprezentat arta populara la EXPO 2000 la Hanovra, nu banuiam insa ce ganduri razvratite o copleseau, ce drama ii rascolea fiinta pe cand tesea, broda, croseta sau canta... drama care sia gasit formula de expresie totala intro "Casa Parinteasca" cu frumusetilei si durerilei deschise intregii lumi.

TATIANA POPA:

"Aceasta casa nea fost restituita in 1999, dupa jumatate de secol de la sechestrare. A fost visul meu de aur sa recuperam acest locas, care an de an se demola in vazul satului, iar mie numi ramanea decat sa bat drumurile primariilor si instantelor judecatoresti, sa adun de la consateni obiectele ce ne apartineau candva. Unii veneau si mi le ofereau din proprie initiativa, pe altii ii cautam eu. Patul din dormitorul parintilor mei, bunaoara, am fost nevoita sal cumpar de la niste consateni cu bani grei, e un pat deosebit procurat din targ, la inceputul secolului douazeci, impodobit cu picturi in albastru. Am recuperat multe lucruri si, totodata, imi venise ideea infiintarii muzeului "Casa Parinteasca". Imi doream un muzeu viu, nu un depozit de exponate, un muzeu unde copiii si tinerii ar putea invata mestesugurile, tatal meu fiind un lemnar iscusit, iar mama o mesterita neintrecuta in ale brodatului, tesutului si crosetatul."

In amalgamul ceremoniei de inaugurare, cu expozitii de artizanat, oaspeti din strainatate, copii in costume nationale, discursuri emotive, cantece, placinte la cuptor, o singura femeie chip monumental parea detasata de tot si de toate, era Agripina Popa, mama Tatianei. Am indemnato sa vorbeasca la microfon, eu pregatind un reportaj pentru stirile de la TVM. Ma privea sever, tot mai scumpa la vorba si eu, tot mai insistenta: "De ce nu va bucurati?" pana miam dat seama. "Dna Agripina, sa nu puteti oare ierta ce vi sa intamplat?!" Si raspunsui fixat de camera de luat vederi cum niciodata si nicicand nu lar putea reproduce cel mai genial actor: "Asa... ceva... nu se iarta!!!!.."

TATIANA POPA:

"Aveam o rochita caremi placea deosebit de mult, moderna, din stofa fina. Anume in ea eram imbracata in acea zi de primavara a anului 1955, cand sa intors tata din Siberia. Prin sat vestea revenirii lui Andrei Popa a fost una fulger. Oamenii imi strigau: "Alearga iute, tia venit tata!" Iar eu parca devenisem o stana de piatra. Numi venea sa cred ca tatal meu paseste prin sat si, la un moment dat, mam dezlantuit, am alergat, si, cand am ajuns, am cazut la pamant si miam rupt rochita. Si el sa intors, ma ridicat si ma sarutat. Si, desigur, a aparut mama, a lesinat...

Tata meu avea doua obsesii: vroia sa ne impartaseasca toata dragostea de tata de care am fost lipsite, eu si sora mea, timp de zece ani. Mereu cauta sa ne mangaie, sa ne rasfete, avem o fotografie extraordinara, unde el ne tine in brate, noi fiind domnisoare deja. Savuram acest sentiment de ocrotire carel revarsa asupra noastra. Si persevera mereu in a ne convinge, ca nu este un criminal, ca a fost arestat si detinut pe nedrept, desi noi niciodata nam pus la indoiala acest fapt. Cand a fost eliberat, i sa spus un singur lucru: "Eto bila osibca" ("A fost o greseala").

Tatal meu a fost un om de o vointa si putere deosebita. Intotdeauna lam asemanat cu Spartacus; avea figura clasica de atlet. Pe una din fotografii, carel exprima poate cel mai bine, a scris urmatoarele: "Eu am fost campionul Balcanilor si azi pot, la varsta de 51 de ani, ridica 120 de kg, dupa zece ani de inchisoare fara paine si fara apa". Era tot timpul plin de viata si spunea ca va trai 165 de ani. Desigur ca GULAGul sia lasat cicatricele pe inima lui..."

Cu mama Tatianei Popa am mai comunicat odata, cand am vizitato impreuna cu fotograful, Nicolae Raileanu, sai facem niste poze pentru o carte de istorie orala. Ii cumparasem bomboane ca so imbunam, stiind ca refuza sa se fotografieze: una dintre cele mai frumoase si nobile femei din Palanca, Agripina Popa isi detesta batranetile.

Satenii iau apreciat intotdeauna puterea si demnitatea. Pe cand sotul facea puscarie in Siberia, croitoreasa satului isi purta fiicele in rochite ca de pe coperta revistelor. Meseria mamei lea ajutat copilelor sa supravietuiasca in timpul foametei. Femeile faceau coada la dansa, caci cosea foarte repede, nu tinea stofa.

In plus, fetele de masa crosetate de ea, erau adevarate capodopere. Si broderiile se deosebeau de toate celelalte printro executie rafinata, minutioasa. Si covoarele... Toate sau constituit in timp in zestrea cea mai pretioasa a "Casei Parintesti", materialul didactic unic pentru tinerele mesterite.

Din cata intelepciune adunase pe parcursul a 92 de ani Agripina Popa a scapat un singur lucru varsta nu ia redus, ci ia inmultit frumusetea.

TATIANA POPA:

"Tata a fost mai democratic in relatiile cu noi; el ne dadea libertate, ne permitea sal pupam. Pe cand mama ne tinea la distanta, blandetea ei era ascunsa. Mi se facea deseori mila de ea, o mangaiam, dar so sarut ea niciodata numi permitea. Pe noi ne pupa numai prin somn. Era o educatie pe cat de sentimentala, pe atat de stricta.

In copilariami frageda, gasea timp sa ne coase papusi de panza umplute cu rumegatura de lemn. Ooo, asta era cel mai preferat joc... Leam spus si elevilor mei ca o sa invatam sa confectionam asemenea papusi. Cu acea papusa eu ma jucam chiar la 1314 ani pe cuptor, o scaldam, o imbracam, imi placea foarte mult ...

...Chiar si in timpul foametei mama facea minuni culinare. Tin minte trei bucate din timpul foametei: gustul painii coapte din ghinda de stejar, era un fel de tort cu miere, cleioasa, putin dulcie, gustul borsului de primavara scos din cuptor cu urzici si bulgur (crupe din grau maruntit), si gustul a ceea ce azi ar semana cu pizza italiana niste turte din faina, sare si apa care se coc pe plita si cu furculita li se fac gaurele, sunt foarte gustoase, putin sarate.

De fapt, viata noastra era mereu programata, viata copiilor de la sat. Aveam caprita si ducando la pascut, luam si broderia cu mine. Veneam la pranz si mama ma astepta, cand aveam 6 anisori, mama ma astepta cu Abecedarul in mana din care imi citea. Aici sunt sate ucrainene si in clasa intai mam dus la scoala rusa si abia pe urma am trecut la Calarasi, unde am absolvit scoala romaneasca. Dar am invatat Abecedarul romanesc.

Cand am revenit la Palanca, se vindea numai casuta celuia care la dus pe tata in Siberia. Si noi am cumparato si am locuit in ea. Am fost mutati de 7 ori, nam vazuto insa niciodata pe mama iesita de pe fix, din cauza pelerinajului dintrun sat in altul. Cum venea tata sii spunea: "Pregateste bagajele, ca eu ma duc sa pregatesc locul", ea nu mai intra in discutie. In timpul permutarilor, mama na spart nici un vas, o canuta sau o farfurie. Cum impacheta ea vesela in cosuri de lozie, ca niciodata na spart nimic?"

Iarna trecuta Agripina Popa a plecat la cele vesnice. "Sa luati seama sa nu mi se piarda croseta din lucrare, ca Tanei o sai trebuiasca!" ii tot dadea ea de grija vecinei cu putin timp inainte de moarte...

UN AN FARA MAMA, cum la trait Tatiana?

TATIANA POPA: Mia fost simi este foarte greu fara mama. Multi ani la rand incercam sa ma consolez cu aceasta viitoare mare pierdere, dar in zadar. Am avut un atasament reciproc nemaipomenit de puternic.

Mama deseori imi povestea un caz care ni se intamplase la Dunare: eu de trei ani ramasem pe mal, iar ea intrase in apa si a nimerit intro bulboana. Era cat pe ce sa fie inghitita de ape, dar gandul: "Ce va fi cu copilul meu?!" ia dat o asa putere ca sa smuls din bulboana si a iesit la mal.

Am impresia ca mama a trait atatia ani numai ca sami fie alaturi. Sia pus gandul si toata forta ca sasi lungeasca viata pentru mine. Ea a fost constienta panan ultima clipa, a muncit sin aceeasi zi dupa masa i sa facut rau, eu am chemat medicul, si ea ma dojenit: "De ce lai adus, stii doar ca plec..."

Eu vam mai spus ca ea era foarte retrasa. Iar de data aceasta ma strans de mana si mia spus: "Fetita mea, aurasul meu, aurasul meu..." Asa a si murit. In ultimul an de viata, ea era foarte ingrijorata simi spunea ca presimtea ceva groaznic ce avea sa mi se intample mie.

Tot ceam facut in viata mea, eu am facuto in numele parintilor mei. Ii consider parte a unei generatii de sacrificiu. Ei niciodata nau dorit si nau cerut razbunare, spuneau ca razbunarea vine de la sine, dar eu, cu trecerea anilor, mam patruns de dorinta de a ma revansa pentru ei, dar in felul meu. Muzeul "Casa Parinteasca" este o strategie frumoasa de a face dreptate pentru tragedia parintilor mei si a neamului.

In cinci ani de zile Muzeul "Casa Parinteasca" a cunoscut o evolutie spectaculoasa. In constituirea si dezvoltarea lui siau adus contributia personalitati de stiinta si cultura, Uniunea Mesterilor Populari, Asociatia de Caritate si Asistenta sociala "Acasa", un interes tot mai mare manifesta PNUD Moldova, ANTREC MOLDOVA, ONGuri din strainatate, sunteti sustinuta, caz rarisim pe la noi, si de administratia publica locala. Cum explicati un asemenea interes pentru activitatea Dvs.?

TATIANA POPA: Ideea "Casei Parintesti" trezeste ecou in sufletul fiecarui om, de aceea prinde. Cultul locasului parintesc persista peste tot unde sunt parinti si copii. Aici, la Palanca, am avut oaspeti din Suedia, Canada, Italia, Japonia, Franta, Olanda... Japonezii cum au reactionat? Eu am plans cand au venit femeile japoneze. In Casa Mare care de fapt este altarul unei case parintesti, ele siau cerut permisiunea sa cante in fata fotografiilor parintilor mei, un cantec vechi deal lor. E ceva foarte apropiat doinelor noastre, asa cum nam inteles limba era foarte clar ca ele au cantat din tot sufletul durerea si alinarea de a se intoarce acasa. Asta a fost ceva deosebit.

Si cum au reactionat americanii la povestea vietii Dvs.?

TATIANA POPA: Deplasarea mea la Ohio, la trainingul in domeniul turismului rural organizat de Community Connections ma marcat foarte mult. La americani, statul Ohio este asemanator cu al nostru, ocupa primul loc dupa cresterea vitelor, a carnii si a porumbului. Acolo pe toate strazile ti se propune porumb fiert, preparat de ei dupa o reteta deosebita si foarte gustos. Ciocalaul intreg, din sorturi speciale, dulci, laptoase, se fierbe, se imbiba cu diferite condimente si cu unt, se fixeaza pe un betisor si are un aspect frumos.

In America mia placut cel mai mult ordinea, disciplina, organizarea modului de viata in toate. De aici vin toate succesele lor. In rest eu nam vazut mare diferenta intre noi, cu tot luxul lor, ei sunt foarte simpli, modesti si foarte agreabili.

Printre ei te simti foarte liber. Fiind foarte deschisi, ei neau aratat cum sa depasim problemele legate de turismul rural. Am vazut sate frumoase, caresi etaleaza ce au mai valoros. Casa Florilor e cu adevarat imparatia florilor si de ghiveci, si de gradina, si artificiale. Casa Ciocolatei, incepand de la poarta totui numai ciocolata. Iar Casa Vinurilor este un depozit de vinuri, inclusiv si de pomusoare. Aici poti cumpara orice.

Noi, la Casa Parinteasca din Palanca am restabilit stravechiul obicei al moldovenilor de a servi oaspetele cu apa de fantana si cu dulceturi. Painea si sarea este o traditie straina noua, impusa pe timpuri in spatiul sovietic ca sa inlocuiasca traditiile autohtone. Si noi, preparam dulceturile noastre, in primul rand, din ciresele si perele ce cresc in curtea muzeului, dar mai facem dulceturi din papadie, din flori de salcam, sirop din petale de trandafir, restabilim retetele vechi. Francezii cand au venit si iam servit, imediat neau intrebat: "Dar putem cumpara niste dulceata?" De unde?! Noi nu vindem pentru ca producem putin. Niste covoare foarte valoroase tesute "in bumbi", tehnologie restabilita recent nemaiintalnita in Europa, au luat calea strainatatii, de exemplu. Noi la Casa Parinteasca abia acum deschidem un atelier de producere a obiectelor de artizanat ce vor fi puse in vanzare. El va activa in paralel cu atelierul de instruire, unde zeci de fetite si femei vor invata sa brodeze, sa tese si sa croseteze. A venit timpul sa castigam de pe urma artei populare.

...Sin America, am pregatit o masa de bucate traditionale moldovenesti. Am inventat niste denumiri!... Cert este ca ei stiu sa se bucure de orice element nou. Noi, in loc sa incurajam Frumosul, noi il anihilam prin invidie si dispret. Americanii, intotdeauna, sunt cu zambetul pe buze.

Eu, venind in costumul meu traditional cusut de mine, am fost rugata sal imbrac permanent pentru a sublinia specificul nostru national. Nu miam lasat traistuta de pe umar si coltisorul meu brodat. Pe toate strazile americane am mers asa. Acolo, poti sa umbli cum doresti, pe ei nui intereseaza vestimentatia, ci inteligenta. Si niste clipe de cea mai inalta tensiune sufleteasca leam trait in Biserica Unita. Gazda americana ma intrebase de ce confesiune tin, eu iam spus cas ortodoxa si ea ma dus la Biserica Unita. Spre sfarsitul slujbei preotul anuntase ca printre enoriasi se afla si o persoana din Basarabia si ma prezentat. Toata lumea sa ridicat in picioare si sa rugat pentru mine, ca sa revin cu bine acasa si sa am parte de tot cei bun in viata... Am plans de emotii...

Mia parut astazi mai stramta ca altadata Casa Parinteasca. Mai multi copii, mai multa forfota...

TATIANA POPA: Copiii, bunii mei elevi, traiesc aceleasi vise ca si mine sa ne extindem activitatile. Lanceput de martie ei miau facut un mic cadou. Eu primesc doar cadourile facute de ei, nu cele cumparate, pentru a ma bucura de rodul muncii lor.

Dar de data aceasta ei miau incalcat porunca si miau cumparat un suvenir, o mica sculptura de culoare alba cu mieluti si ingerasi. Acest dar inlocuieste, in viziunea lor, poarta de la Poiana Povestilor, pe care vreau so amenajez in curtea din fata casei, pe care o vad impodobita cu eroii povestilor moldovenesti, in special, cu cei ai lui Ion Creanga. Pe langa personajele sculptate in lemn, vor mai fi si scrancioburi traditionale moldovenesti cu diferite foisoare ce tin de traditia autohtona. Aici vor putea sa vina atat adultii, cat si copiii pentru a se juca. Si desigur va fi o scena care va gazdui diferite manifestari culturale.

Noi speram ca se va face dreptate si in sfarsit va fi restabilita toata curtea cu acareturile ei, care near adauga un spatiu de circa 100 m2. Aici, sau intreprins niste tertipuri in legatura cu cota valorica si cea dea doua casa care apartinea bunicilor mei, trebuie azi so cumpar. Insa avem nevoie de acest teren. Au venit reprezentanti de la UNESCO si mau intrebat daca as accepta sa ofer un atelier de instruire, lumea se intereseaza.

Multi prieteni ma ajuta si, in primul rand, Felicia Cretu care mia fost alaturi in clipele cele mai grele. Gratie faimei muzeului, iarna curenta la Palanca sa implimentat un proiect de aprovizionare cu apa. Fantana arteziana si apeductul, care na functionat de 56 ani, fusese reparat cu sustinerea Consiliului Mondial al Bisericilor sin curand va aduce apa in casele oamenilor.

Vara trecuta Ion Balteanu, presedintele Uniunii Mesterilor Populari, cu 13 mesteri lemnari, doi din Romania, siau organizat aici un atelier de creatie. Au trait in corturi, insa cand ploua se doseau la un loc amenajat in sopron. Au facut coloane pentru casa, in loc de tevile de metal care erau. Eu as vrea ca aici sa vina oamenii de creatie, sa fie un loc care sa le convina si sub aspect moral si sub cel economic, sasi creeze in liniste si pace lucrarile.

Acum primavara avem de gand sa schimbam acoperisul, sa punem unul de tigla, sa restabilim foisorul pentru a reda un aspect traditional casei. Vara asta vom renova si finisa muzeul, paralel cu munca din atelier. Si plus la aceasta am deschis si atelierul de croitorie unde invata mestesugul 15 femei si fete. In curand vom trece la coaserea plapumelor din lana naturala si a altor lucruri utile in gospodarie.

De cea plecat mama Dvs. atat dendurerata si neimpacata? De ce va zis ca va asteapta ceva ingrozitor?

TATIANA POPA: Mama a asteptat toata viata sa reintre in posesia intregii sale averi a doua case, care erau averea parintilor ei, bunelul Vasile fiind brigadirul ocolului silvic Lapusna. Ea mia urmarit clipa de clipa efortul meu neomenesc, de a ridica din ruini singura cladire retrocedata si considera o nedreptate faptul ca am fost nevoita sa fac un asemenea efort, casa noastra fiind transformata in depozit, apoi aici erau aduse oi...

Dar picatura care a umplut paharul amarului mamei a fost decizia Ministerului Culturii de a muta in fata Casei Parintesti bisericuta de lemn, monument de istorie si cultura din secolul 1617, care se afla acum la vreo suta de metri mai la deal de casa, in cimitir. Eu am batut multi ani alarma, atentionand pe diferite cai societatea despre soarta acestui monument unicat lasat de izbeliste. Am pledat pentru restaurarea ei si punerea in valoare. Dar nu in asemenea mod, zmulsa din radacina ei, din tainai divina si mutata intrun loc absolut inadecvat. Si impotriva unei biserici, chiar de va fi o macheta, cum sa protestezi?

Felul cum se rezolva soarta acestei biserici, este ceva foarte regretabil, pentru mine.

Ce parere aveti despre stramutarea bisericii de lemn din Palanca?

EUGEN BAZGU, expert la Ministerul Culturii: Biserica din Palanca este actualmente cea mai veche biserica de lemn in spatiul nostru. Unui atare monument, conform legislatiei, ii trebuie asigurata vizualizarea si pastrarea. Timp de zece ani administratia publica locala, nu sia onorat nici o promisiune de a se implica in soarta acestei biserici. Si acum, daca se pune la cale finisarea bisericii de piatra de alaturi, cu inaltimea de 28 metri, ea va umbri definitiv biserica de lemn. Locul nou care i sa potrivit nu este unul intamplator acolo sa aflat casa preotului.

IURIE COLESNIC, cercetator literar: Nu se admite, nu este crestineste sa muti din locul ei o biserica care se stie ca se inalta pe niste oseminte...

SILVIA CIBOTARU, sef Directia Patrimoniu, Ministerul Culturii: Soarta unui asemenea monument de istorie si cultura trebuie so rezolve specialistii. Vom pierde acest monument daca nul vom muta si conserva. Asezata in fata Casei Parintesti, biserica de lemn nu va impiedica, ci va completa proiectul Tatianei Popa.

ELENA POSTOLACHE, doctor in stiinte: Bisericuta din Palanca trebuie sa ramana la locul sau initial. Altfel easi pierde istoricul, aura sa inedita si irepetabila. Mai degraba as fi de acord sa fie demolata temelia bisericii de piatra, cladita dar nefinisata in secolul trecut in chiar fata bisericii de lemn, dosindui frumusetea.

ION BALTEANU, presedintele Uniunii Mesterilor Populari: Stramutarea bisericii pe un loc ingust intre casele satului o sai minimalizeze si nici de cum no sai accentueze valoarea. Eu as propune doua solutii sau sa fie trasa mai la o parte, scoasa din umbra bisericii de piatra de alaturi. Sau, daca se insista atat de mult cu mutarea si vizualizarea, sa fie montat acest edificiu bisericesc intrun anturaj mai potrivit, in afara satului sau la intrarea in sat pe un loc vazut de pretutindeni.

TATIANA POPA: "In adolescenta mea, am citit o carte a unei scriitoare engleze din secolul 17, pe care o reproduc de fiecare data la lectiile mele. Era descrisa tragedia unei fetite oarbe, mute si hipoacuzice, care intalnise un Mare Dascal. Acesta a luato de mana, a duso la izvor si, dupa ce ia turnat apa pe maini, ia scris cu degetul pe palma cuvantul "apa". Dupa asta, cai izvor, dupa asta, cas pasarele, cai cantec, cai culoare, cai verde, cai albastru... La 16 ani fetita cunostea cinci limbi, era deo inteligenta sclipitoare. Dar principalul e ca fetita a devenit scriitoare si intro carte a sa a marturisit urmatoarele: "Eu sunt cea mai fericita pe pamant si nui inteleg pe oamenii care vad, aud, vorbesc si se plang ca le este greu. Dar eu sunt fericita, pentru ca tin legatura cu universul. Atunci cand ma salut cu cineva, dupa mana lui calda, moale, stiu ca este om bun la inima; si stiu a recunoaste, tot dupa atingerea de mana, oamenii cu inima aspra". Eu am cautat aceasta carte, interesata so recitesc, dar nu am gasito. Ma gandesc deseori la puterea acelui Dascal care a facut viata fetitei cu triplu handicap. Poporul nostru din stanga Prutului, prin vitregia istoriei, a fost lipsit de grai; sa cautat sa i se lege ochii, sa i se astupe urechile, sa fie lipsit de memorie chiar. Avem nevoie de Dascali, dar mai avem nevoie si de o pornire din interior. Poporul nostru trebuie dascalit indelung, ca sa se patrunda de sensul cuvintelor ce is scrise in palma; dar si el, cu toata fiinta, trebuie sa le insuseasca, aceste trei cuvinte: "unitate", "natiune", "viitor".

Viorica CUCEREANU

(Sunt folosite fragmente din cartea "Femeia in labirintul istoriei", Chisinau, editura Stiinta, 2003)


Ziarul de Garda
Redactia nu poarta raspundere pentru continutul si corectitudinea anunturilor publicitare
Tel: 23-79-84, 079523593
ziaruldegarda@yahoo.com