Nr. 3
12 august 2004
Forum    
Redactia

Tata, trebuie sa-ti spun ceva

Interviu cu Nicoleta Esinencu, tanar dramaturg, fiica scriitorului Nicolae Esinencu

— In cadrul campaniei de promovare a Ziarului de Garda, am constatat ca foarte multi tineri nu stiu sa citeasca. Cum ai invatat tu, pe cand erai eleva?

— Primele trei clase – bine: cu diplome, cu mentiuni, dupa care matematica si, indeosebi, fizica mi-au jucat festa. In schimb, la Universitate am invatat foarte bine. De altfel, intotdeauna consideram ca profesorii sunt de vina pentru insuccesele mele...

— Exact asa considera majoritatea copiilor...

— M-am convins ca nu fac altceva decat sa distruga personalitatea copilului, incepand din anii de gradinita sau scoala si terminand cu universitatea. Foarte putini profesori permit copiilor sa gandeasca liber, foarte putini sunt cei care respecta personalitatea copiilor.

— In astfel de conditii, cum ti-ai pastrat tu personalitatea?

— Cred ca e ceva ereditar. Un fel de boala care "se transmite" de la generatiile anterioare.

— Ce a insemnat familia pentru tine? Cum te-a influentat tatal tau, Nicolae Esinencu, care e un scriitor exceptional, sau mama ta, care, zice lumea, e o femeie de o bunatate proverbiala?

— Asa este. Familia a insemnat totul pentru mine. Parintii mi-au acordat toata libertatea, neimpunandu-mi nici o restrictie, nici in copilarie, nici acum. Nu ma intreaba unde ma duc si cand vin, sau daca trebuie sa faca rezerve de vin pentru vreo nunta. Nu am astfel de probleme in familie.

— Povesteste-ne mai multe despre tatal tau.

— Tata a avut noroc de mama.

— Si mama de cine a avut noroc?

— De mine. Dar mai cred ca si mama a avut noroc de tata.

— Cand ai citit pentru prima data versuri scrise de tatal tau?

— Cred ca pe la sase ani. Intr-o zi, fratele ma intreba daca stiu pe de rost vreo poezie de-a lui tata, ca el, uite, stie "Insula": "Valuri de Nord, valuri de Sud, valuri de Vest, valuri de Est"...Atunci mi-a fost rusine ca nu stiu nici o poezie de-a lui si am inceput sa citesc.

— Cu cine dintre marii scriitori l-ai asemana pe Nicolae Esinencu?

— Cu nimeni. Chiar cu nimeni.

— Ai o explicatie a stilului si a gandirii lui neordinare, care s-ar putea sa fie ereditare?

— S-ar putea. Se zice ca bunelul era un barbat teribil.

— Mi-amintesc de un interviu realizat cu Nicolae Esinencu, in care spunea ca, odata, la Uniunea Scriitorilor, un mecenat impartea scriitorilor cate 100 de dolari, cu titlu de donatie. El a fost singurul care a refuzat sa ia banii, desi nu o ducea prea bine din punct de vedere financiar. Nu i-a luat pentru ca, zicea el, nu-si imagina ce explicatie i-ar fi putut da sotiei, atunci cand ar fi intrat cu acei bani in casa...

— Principiul nr. 1 de care se conduce in viata este corectitudinea. Este omul care nu a luat niciodata nimic de nicaieri, daca nu-i apartine.

— V-a educat vorbindu-va sau lasandu-va sa-i contemplati felul de a fi?

— Nu ne-a vorbit. In asta a si constat toata educatia. Adica ne-a educat fara a ne citi lectii de buna conduita.

— Cum iti par tinerii din generatia ta?

— Cred ca sunt apti sa schimbe aceasta lume.

— Atunci de ce nu se produce aceasta schimbare? E de vina generatia mai in varsta, care nu cedeaza puterea?

— Pentru ca sa vina o generatie capabila sa schimbe ceva, e nevoie sa mai treaca, cel putin, zece ani in care comunismul ar iesi completamente din viata tinerilor de astazi care, oricum, au copilarit pe timpul URSS-ului. Eu am avut o familie fericita, in care nu ni s-a bagat in cap comunismul, pe cand alti colegi de-ai mei l-au studiat pe Lenin.

— Ce iti amintesti tu despre destramarea Uniunii Sovietice?

— In monologul "Fuck you, Eu.ro.Pa!" am un fragment scris exact despre acea zi.
"Nu a trecut mult timp...
Tata a venit ca de obicei beat.
Toata noaptea a ... pe mama.
Dimineata am aflat ca Uniunea Sovietica nu mai e.
Tata era fericit."

— In cat timp ai scris aceasta carte?

— Repede. Intr-o luna-jumatate, maximum doua.

— De ce ai scris-o?

— Pentru ca am vrut sa spun ceea ce am scris in ea. Initial incepusem cu totul altceva, dar am aruncat la cos ceea ce pornisem, spunandu-mi: eu vreau sa zic asta. Eram in Germania, la o tabara de creatie la Akademie Schloss Solitide. Nu am editat-o si nici nu vreau s-o editez.

— De unde aceasta atitudine fata de Europa?

— Pentru ca si Europa e tot acolo.

— N-ai avut teama ca vei fi acuzata de antieuropenism?

— Nu.

— Pe cine ai vedea in rolul central in "Fuck you, Eu.ro.Pa"?

— Am scris acest monolog pentru Doriana Talmazan, actrita a Teatrului "Eugene Ionesco". Petru Vutcarau va monta aceasta piesa, s-ar putea chiar pana la sfarsitul acestui an. S-ar putea sa fie montata si la Bucuresti, dar nu pot da acum mai multe detalii.

— Ce ai avut de invatat la acea tabara in Germania?

— M-au impresionat nemtii ca popor. Cred ca nu i-am inteles inca. Nu le-am inteles pragmatismul, felul in care-si respecta, pana in franturi de secunda, programul. Acolo, pur si simplu, nu exista improvizatii. Daca nu ar fi existat participanti din mai multe tari ale lumii, mi-ar fi fost cam dificil sa respect rigorile germane din viata de zi cu zi.

— In aceste zile, la Compania "Teleradio-Moldova" se desfasoara actiuni de protest ale angajatilor care-si manifesta dezacordul cu dictatura din cadrul acestei institutii. Cum crezi, din ce cauza contribuabililor nu le pasa de tot ce se intampla acolo?

— Marea problema e dezinformarea. Si nu doar in sate, ci si in orase e aceeasi situatie. Cand eram in Germania, minimum de o suta de ori pe zi cautam agentiile de stiri si ziarele de acasa. Vroiam sa aflu totul. Aici e altfel si chiar nu-mi pot explica de ce e asa. In felul in care sunt organizate, nu stiu daca mai au rost protestele. Ne dam seama cu toti: raul nostru vine de sus, de la presedinte, din Parlament si Guvern… Atunci cand vrem sa schimbam ceva, de-o vorba acum, la Televiziune, ar trebui sa batem intr-o directie. Noi, insa, lansam revendicari mult prea generale, dintre cele care, sigur, in nici un caz nu pot fi realizate peste noapte. Stam 10-20 de zile, dupa care, obositi, nu mai vrem nimic, mai ales ca de sus nu exista nici o reactie. Conducerea noastra este absolut indiferenta. Daca, in locul buletinului de stiri, baga doi elefanti care fac dragoste, la ce mai putem spera? De altfel, cred ca nu intamplator fac asta. Astfel ei isi bat joc in mod deschis de ceea ce se intampla la noi.

— Daca ai fi om de televiziune, ce ai face? Cum ai suporta cenzura? Ce fel de emisiuni ai fi realizat?

— Intrebarea e dificila. Daca declara ca nu mai suporta cenzura persoane care muncesc acolo de zeci de ani, sa stiti ca-i grav de tot. Daca as fi cenzurata la teatru, as pleca in aceeasi clipa, nu as suporta nici un fel de forfecari. Si mai grav, chiar periculos este faptul ca, astazi, la Radioteleviziune neprofesionistii au ajuns cei mai mari sefi.

— Cum ti-ai dori sa fie aceasta televiziune?

— Eu stiu una: noi platim cu totii ca sa avem ce viziona. Chiar daca nu prea privesc televizorul, vreau niste programe interesante.

— Participi la alegeri?

— Da, chiar imi place. Si acum ma gandesc cum voi putea vota fiind in Germania, pentru ca, la anul, am o bursa si, exact in perioada alegerilor, ar trebui sa fiu acolo.

— Crezi ca prostia e o boala?

— Nu stiu daca e o boala, dar stiu ca, cu greu, dar se lecuieste.

— In timp, ai ramas acelasi copil teribil?

— Chiar azi dimineata, cineva, citindu-mi textele, mi-a zis ca l-as putea depasi la "teribilism" si pe taica-meu.

— In numarul trecut al ziarului nostru ai aparut la rubrica "Ministrii de maine despre Guvernul de azi". Stii cumva cum poate fi guvernata mai bine Moldova?

— Detest birocratia. Sa guverneze oricine, numai nu eu. Stiu sigur ca, orice s-ar intampla, voi fi in opozitia oricarei guvernari. Nu stiu cine ar trebui sa fie ministru, ca eu sa stau cuminte, sa nu ma plasez in opozitie.

— Foarte multi tineri pleaca din Moldova, obositi de viata de aici, de lipsa de perspective. Pe tine ce te tine acasa?

— Niciodata, pana ieri, nu m-am gandit sa plec. Ieri, cred ca a fost prima data in viata, cand mi-a trecut prin cap acest gand.

— De ce ieri?

— Poate sa para banala explicatia. Probabil, pentru ca am avut o zi grea. Am ramas doar eu in teatru. Un actor, Veaceslav Sandris, a nimerit in spital, dupa ce a fost atacat si jefuit in plina strada. Intre timp, un regizor din Romania, Alexandru Berceanu, venit special sa monteze o piesa cu Veaceslav in rolul principal, se afla la Chisinau si, iata, nu are cu cine repeta. Premiera spectacolului "Chip de foc", apartinand unui dramaturg german, e programata pentru 5 septembrie.

— Cat de receptiv este publicul din afara la spectacolele Teatrului "Eugene Ionesco"?

— Sunt reactii diferite. Cand am fost la Bonn, cu "A saptea kafana", publicul a reactionat foarte straniu. Si in presa straina au aparut reactii foarte diferite.

— Poate pentru ca nu cunosc fenomenul?

— S-ar putea sa nu-l cunoasca, desi in presa din afara, apar saptamanal articole despre traficul de femei si traficul de organe, interviuri cu concetateni de-ai nostri care spun ca si-au vandut rinichii si-s fericiti…

— Cum iti pare presa de la noi?

— Sunt cateva publicatii bune. Deschizi unele ziare si nu prea ai ce citi. Nu suport umplutura din presa.

— Sa revenim la "A saptea kafana". Ai vreun mesaj pentru fetele care admit sa fie traficate? Cum poate fi combatut acest fenomen?

— Scrierea piesei "A saptea kafana" a fost anticipata de realizarea mai multor interviuri cu victime ale traficului. Am constatat cu stupoare ca cele mai multe intervievate erau de o prostie crasa. Doar una avea studii superioare. Cred ca i-au prins bine acolo. A stiut sa se descurce. In rest – istorii banale. Le ascultam si in fiecare caz descopeream minimum 20 de situatii in care fiecare ar fi putut sa fuga din captivitate. Sau, bunaoara, am auzit ideea: m-a cumparat cu trei mii de dolari. Chiar atat de scump cost eu? Cat o masina…

— Cat conteaza pentru tine banii?

— Daca nu sunt - nu conteaza. Singurul lucru care ma enerveaza in cazul banilor e sa lucrezi si sa nu fii platit. Banii, ce sa zic? Daca lucrez in Teatrul "Eugene Ionesco", cred ca nu conteaza banii.

— Daca ai avea multi bani, ce ai face cu ei?

— I-as cheltui rau de tot.. Nu stiu daca as vrea sa am ceva in mod special. As vrea liniste, dar nu stiu cum s-o cumpar.

— Ai un motto sau niste principii in viata?

— Nici un fel.

— Se pare ca, de obicei, faci doar ceea ce simti, spui doar ceea ce gandesti. Cum te simti cand nu reusesti sa respecti acest fel de a fi? Cand trebuie sa faci ceva impotriva vointei tale?

— Viata te obliga sa faci de toate. Desi foarte rar, se mai intampla sa fac ceea ce nu simt sau nu vreau sa fac. De obicei, dupa astfel de situatii, protestez.

— Dar in dragoste esti fidela?

(Rade…) Nu stiu. Probabil…

— E o tema tabu?

— Nu, asta nu-i tabu. Asta-i dragoste.

— Cum ai ajuns la "Eugene Ionesco"?

— Nu am visat sa lucrez la vreun teatru. Sunt aici pentru ca e Teatrul "Eugene Ionesco", pentru ca e un Petru Vutcarau aici si pentru actorii acestui teatru. Am ajuns dintr-o intamplare. Petru mi-a propus, iar eu nu am ezitat nici pentru o clipa.

— Familia Esinencu a instituit un premiu. Participi si tu la selectarea candidatilor?

— Da, in special in ultimii ani. De obicei, la sfarsit de an, vin eu la tata si-l intreb cui anume acordam premiul. Discutam, citim impreuna. A fost Horia Hristov, Vaculovschi, anterior au fost Cioclea, Suceveanu, Nicolae Popa, Gheorghe Voda. Toti au primit cate un ceas pe care, intotdeauna, il alege tata. Tot el gandeste dedicatiile.

— Cine sunt prietenii tai?

— Nu stiu daca am prieteni. De fapt, sunt cei de alta data. Nu pot nici sa-i numar, nici sa fiu sigura ca-i am. Cu cel mai bun prieten al meu, cel putin asa-l consider eu, nu am vorbit de trei ani de zile, desi el sta in centrul Chisinaului. Nu ne-am certat, nu s-a intamplat nimic rau intre noi. Pur si simplu, nu avem chef sa vorbim. Poate intr-o zi, peste vreun an, il voi suna…

— Dar cum se manifesta prietenia voastra? La nevoie se cunoaste?

— Asta e cea mai buna manifestare a prieteniei.

— El stie ca tu il consideri cel mai bun prieten?

— Stie, cum sa nu?!

— De ce si-e frica in viata; de cutremure, de moarte, de nefericire, de minciuna, de tradare?

— De nimic. Acum cinci ani, as fi spus ca ma tem de tradare… Acum nu ma mai tem.

— Ai fost tradata atat de dur, incat sa nu te mai temi de o alta eventuala tradare?

— Am fost. Si nu o singura data. Dar cine n-a fost tradat? Am suportat. Am inteles ca asa-i construita lumea. Ca nu el e primul si nici ultimul tradator. Poate a fost o situatie mai speciala…

— Esti iertatoare?

— Iert totul. Absolut totul. Nu stiu ce ar putea sa-mi faca cineva ca sa nu iert. Chiar nu stiu.

— Crezi in Dumnezeu?

— Cred. In Dumnezeul meu. Am un antimanifest la tema asta. Sa-mi amintesc cum incepe, ca sa intelegeti in ce cred eu. Pe prietenul meu il cheama Vaca. Vaca, toata ziua, sta catarat pe umarul meu. Vaca crede ca este Dumnezeu. Eu cred ca Vaca este Dumnezeu…

— De ce Vaca?

— De ce nu?! Tot ce vreau sa spun, scriu. De ce scriu sau gandesc anume asa, nu incerc sa ma-ntreb. In viata totul e foarte simplu.

— Atunci cand nu esti inteleasa, protestezi?

— De ce sa protestez? De ce ar fi obligatoriu sa fiu inteleasa?

— Ce muzica iti place?

— Orice fel de muzica. Acum ascultam Ada Milea…

— Porti si rochii?

— Rareori. De fapt, nu le port. Doar atunci cand facem glume, pe la chefuri.

— Cat de important pentru tine este aspectul exterior al unui eventual partener?

— Conteaza, dar nu in primul rand. In primul rand, ar conta sa-mi respecte si sa-mi accepte libertatea. Sa inteleaga cum sunt eu. Sa nu incerce sa ma schimbe sau sa-mi dicteze.

— Ai gasit un astfel de om?

— L-am gasit, dar ma intreb daca m-a gasit si el pe mine.

— Ai insomnii?

— Se intampla sa am si insomnii.

— Cum scrii tu si cum scrie tatal tau?

— Eu scriu la computer. Tata scrie la masina de scris sau pe servetele. Are buzunarele pline de servetele si nimeni, in afara de el, nu intelege ceva din tot ce scrie. Tata, da, are insomnii. Aproape ca nu vorbeste la telefon. Nu-i place sa fie deranjat. Este absolut alt om acasa.

— Cum te dezmiarda?

— Mama si tata imi ziceau Nica, iar fratii, nu stiu de ce, imi ziceau Mura.

— A fost un timp cand scriitorii au incercat sa schimbe societatea. Ce se intampla cu ei acum?

— Nu sunt sigura ca aceasta este modalitatea prin care un scriitor trebuie sa protesteze. Eu consider ca trebuie sa protestez si sa spun ceea ce vreau sa spun prin ceea ce scriu astazi, nu prin altceva. Daca am sa ies eu in piata si am sa tin un discurs de 20 minute cu "dragi compatrioti", nu stiu daca as fi mai convingatoare… Cred ca sunt scriitori care gandesc ca au o misiune, ca sunt adusi de Dumnezeu ca sa schimbe lumea. O fi si din astia, nu stiu, pentru mine totu-i, de fapt, foarte simplu. De ce vreau sa scriu? Fiindca vad cu ochii mei ce se intampla aici si vreau sa vorbesc despre asta.

— Periodic se vehiculeaza ideea ca toate conflictele, disensiunile, inclusiv cel transnistrean, sunt atatate de chestiunea limbilor. Daca nu s-ar insista asupra denumirii corecte a limbii noastre, chipurile, lucrurile ar fi mai temperate. Crezi ca este intr-adevar asa, sau este o problema artificiala, intentionat provocata, pentru a tulbura apele?

— Nu stiu pe cat e de artificiala. Mie mi se pare de-a dreptul debil faptul ca intr-un stat, timp de 15 ani, se vorbeste limba romana si, in acelasi timp, se tot discuta care e denumirea acesteia: romana sau "de stat" "materna", "limba noastra" s. a. m. d. Daca avem chef sa discutam inca 30 de ani despre asta, va asigur ca ni se vor da motive sa discutam inca 100 de ani problema limbii.

— Cum reactionezi cand ii vezi pe Voronini, Ostapciuci, Tarlevi si Co la televizor?

— Nu-i vad. De ce-ar trebui sa-i vad? Parca ei ma vad pe mine? Stiu ca ei exista. Stiu si-mi pare rau. Bine, mie imi plac perlele lui Tarlev, o sa vedeti si-n "Fuck you Eu.ro.pa" episodul cu cei trei copii: "unul pentru tata, unul pentru mama si unul pentru Patrie". Se intampla sa nu mai reactionez nicicum. Pentru mine, am impresia, nu exista, presedinte, Parlament sau premier. Nu stiu cand voi putea zice ca am tara. Sper, insa, sa zic pot zice vreodata.

— Nu-ti pare prea politizata societatea noastra?

— Ar putea sa fie prea politizata, dar, in acelasi timp, lumea este atat de dezinformata, apatica si indiferenta. E greu de estimat astazi proportia dintre oamenii care citesc, elementar, un ziar, care privesc un post de televiziune si cei care habar n-au pe ce lume traiesc.

— Ai schimba ceva in "Fuck you Eu.ro.pa"daca ar fi s-o scrii astazi?

— N-as schimba nimic, am schimbat deja o data (rade).

— In cartea ta eroul se intreaba: cu ce mi-am rasplatit eu tara? Tu-ti pui uneori aceasta intrebare?

— Eu, nu. Or, eu n-am tara…

— Ce scrii acum?

— Lucrez la o piesa, dar nu pot spune inca multe despre ea. Am inceput s-o scriu in Germania, dar nicidecum nu reusesc s-o termin. Nu stiu despre ce e. Eu cred ca-i despre ziduri, mai mult nu stiu nimic…

— Ce crezi despre aceasta "kaghebe-manie din societate? Crezi ca chiar atat de profund este infiltrat KGB-ul in toate structurile, sau este o halucinatie a unor oameni?

— Nu este o halucinatie. KGB-ul isi face lucrul sau.

— Crezi ca o lege a lustratiei si deconspirarea dosarelor agentilor securitatii ar face ordine?

— Nu cred.

— In teatru exista KGB-isti?

— Angajati - nu stiu, dar unde nu exista din astia?! Spectacolul "Asteptandu-l pe Godot" are vreo 13 ani de cand se joaca, totul se bazeaza pe improvizatie, si fiecare spectacol este inedit, fiind introduse tot felul de elemente noi, despre evenimentele din actualitate. Acest spectacol a fost jucat si se va fi juca si n-a fost niciodata, nimeni intimidat pentru aceasta. Am impresia ca ei nici nu-si dau seama ca prin teatru poti sa faci propaganda sau poti schimba o gandire, informa oamenii despre ceva.

— Crezi ca persecutarea Teatrului "Eugene Ionesco" are conotatii politice?

— Nu stiu daca sunt de natura politica. Am impresia ca-s interese din astea – personale -, razbunari, invidie, mici rautati din partea altor teatre, din partea ministrilor… Mi se pare ca din cele vreo zece teatre, cate avem in republica, al nostru este cel mai bun. Cred eu si crede multa lume ca e cel mai bun si unicul care reprezinta Moldova in zeci de tari ale lumii. Si atunci daca, elementar, nu-i dai un sediu in care sa activeze, atunci de ce mai avem stat, conducere, ministru? N-avem nevoie de ei. Pot sa activez si singura. N-am nevoie sa-mi vina zilnic scrisori de la minister cu diverse ordonante: "nu fumati in birouri, sau "va ordon sa va odihniti pe 30 august", sau "va ordon nu stiu ce". N-am nevoie sa-i dau unui demnitar darea de seama ce montez. Tu ce-mi dai mie, ca sa-ti dau eu dari de seama? Suntem in subordinea Ministerului Culturii, de unde eu primesc un salariu de 240 de lei, iar actorii – vreo 270 de lei. Atata ne da ministrul pentru ceea ce facem.

— Din aceste conditii nu accepti sa fii ministru?

— Nu as accepta in nici un caz.

— Multumim pentru interviu.


Tata, trebuie sa-ti spun ceva
Interviu cu Nicoleta Esinencu, tanar dramaturg, fiica scriitorului Nicolae Esinencu Continuare 

Ziarul de Garda
Redactia nu poarta raspundere pentru continutul si corectitudinea anunturilor publicitare
ziaruldegarda@yahoo.com